știri

FOTBAL CENTENAR CORVINUL – Al doilea Maradona a fost al Corvinului, dar i s-a spus „Cangurul” (episodul 6)

Romulus Gabor devenea, în 1981, primul (și, până acum, singurul) jucător român care reușea să câștige Balonul de Aur. Se întâmpla la Campionatul Mondial de Tineret din Australia, unde era însoțit în echipă de alți doi tineri ai Corvinului: Mircea Rednic și Ioan Andone.

Juniorii promovați de Lucescu la „echipa mare” a Corvinului au convins repede, pe plan național. La Campionatul Mondial de Tineret aveau să devină adevărate staruri. Cel mai mult a strălucit Romulus Gabor. Mulțumită Internetului, putem vedea și revedea golurile sale antologice din urmă cu 40 de ani. Sunt la fel de spectaculoase, dacă, nu cumva, și mai spectaculoase decât cele reușite de Hagi și Ilie Dumitrescu la World Cup ’94. La precedent ediție a Campionatului Mondial de Tineret, în 1979, “Balonul de aur” al turneului fusese câștigat de Diego Armando Maradona. După doi ani, un „puști” de 19 ani din Hunedoara avea să fie premiantul competiției. Pentru cele 4 goluri (unul mai frumos decât celălalt) a primit și „Gheata de bronz”. Atunci i s-a deschis întreaga lume, dar a decis să rămână acasă, la Hunedoara.

Continuăm astăzi seria articolelor „Fotbal Centenar Corvinul” cu povestea unuia dintre cei mai buni jucători pe care i-a avut România vreodată. Despre Romulus Gabor, Mircea Lucescu spunea, la un moment dat, că era mai talentat chiar și decât Hagi.

Redăm mai jos povestea lui, preluată dintr-un reportaj realizat de Monalise Hihn.

„Balonul de aur” al lumii

A fost „balonul de aur” al lumii la Campionatul Mondial de la Sydney în 1981. Ani în șir, Dinamo și Steaua s-au bătut să îl aibă în echipă. Aveau și de ce să insiste: după părerea multor oameni din lumea sportului, Romulus Gabor era cel mai bun fotbalist român. Din păcate, accidentările i-au smuls „coroana cu lauri”. A rămas la Corvinul Hunedoara, deși colegii lui de echipă Ioan Andone, Mircea Rednic, Michael Klein și Dorin Mateuț au ajuns la Dinamo București.

Cifrele carierei: 277 de jocuri/60 de goluri în Divizia A, 35/2 în echipa României, patru goluri în Naționala de Tineret. Competiții majore: Campionatul Mondial de Tineret, Sydney, Australia, 1981, și Campionatul European, Franța, 1984.

Romulus Gabor s-a născut în data de 14 octombrie 1961, comuna Pui, județul Hunedoara. A jucat la Corvinul în perioada 1978 – 1991, apoi un sezon în Ungaria, la Moskolc (1991 – 1992), U. Cluj (1992 – 1993). A mai jucat apoi două sezoane la Corvinul Hunedoara. A devenit ulterior antrenor, iar în sezonul 2007 – 2008 a fost secundul lui Ioan Andone la CFR Cluj, cu care a câștigat Cupa României și campionatul.

O carieră frântă

Povestea „Balonului de aur” al lumii la Campionat Mondial de Juniori din Australia, din 1981, a început pe ulițele satului Ponor din comuna Pui, județul Hunedoara. Inițial, totul a fost doar o joacă. „N-aveam altceva de făcut decât să jucăm mingea. Mergeam la școală și apoi, fuga, pe maidan. Părinții mei vroiau să învăț, nu mă puneau să muncesc. Opt ani am luat doar premiul întâi, dar eu mai fugeam să joc fotbal. De câte ori nu am luat bătaie… Apoi, pe la 13 ani, am mers la Petroșani, că era o selecție. Îmi amintesc și acum de un teren de zgură de la marginea orașului. Prima legitimare acolo a fost, iar apoi am ajuns la Corvinul Hunedoara. Am debutat în Divizia A, sub conducerea lui Ilie Savu”, își amintește „Balonul de aur” al lumii, la tineret.

În „era Lucescu”

Mircea Lucescu a ajuns la Hunedoara, la sfârșitul anilor ’70. A găsit aici jucători tineri și foarte talentați, pe care a început să-i șlefuiască. „Lucescu ne-a pus în valoare. Era foarte bine pregătit din punct de vedere tehnic și tactic. A știut să aducă la Hunedoara și niște jucători valoroși de la Dinamo, de la care am învățat enorm. Așa ne-am dezvoltat noi. Mircea Lucescu era un tip ambițios, care a muncit mult ca jucător. Așa a fost și este și ca antrenor. Noi am mers la școală, pentru că ne-a obligat dumnealui. Îl mai păcăleam noi, spunându-i că suntem la școală, în timp ce noi stăteam la terasă. Ne găsea și ne certa”. Mircea Lucescu nu s-a mulțumit să fie doar antrenorul „generației de aur” a Corvinului. Şi-a învățat elevii să joace șah, iar când echipa ajungea în București, fotbaliștii vizitau muzeele, mergeau la teatru și la film, iar acasă, la Hunedoara, primeau reviste din Anglia. „Îl băteam la șah pe Mircea Lucescu. De altfel, el era rezerva mea pe teren”, spune Romulus Gabor.

Cel mai bun

În 1981, România a participat la Campionatul Mondial de Tineret la Sydney, în Australia. A fost competiția lui Romulus Gabor. Atunci a „explodat” ca jucător. A dat două goluri în meciul cu Uruguay, din sferturile de finală. Au mai fost încă două, dar ultimul a fost cel cu Anglia, din finala mică, încheiat cu scorul de 1 la 0. Cu peste 100 de puncte față de cel de-al doilea clasat, Romulus Gabor a câștigat „Balonul de aur”. A primit și „gheata de bronz”, deși dăduse tot atâtea goluri ca și primii doi clasați, dar departajarea s-a făcut la număr de meciuri jucate în cadrul campionatului. A luat însă un trofeu, pe care niciun alt fotbalist român nu l-a obținut – „Balonul de aur”. „Totul era ca o joacă. Nu m-am gândit atunci ce am realizat”, spune Romulus Gabor. Era ca o ironie a sorții. Când avea 14 ani, părinții l-au înscris pentru examenul de admitere la Liceul Militar, pe care l-a picat pe motiv că avea platfus. A fost răsplătit cu 15.000 de lei impozabili și 50 de dolari canadieni.

„Vânat” de toată lumea

Nu se gândea nicio clipă că de atunci va deveni o „țintă” pentru multă lume. Chiar la întoarcerea din Australia, în avionul care i-a dus pe jucătorii români în Europa președintele Federației Germane de Fotbal i-a propus să rămână în patria lui Beckenbaeur. I s-a spus că federația germană va face toate demersurile pe lângă Nicolae Ceaușescu și Guvernul României ca să i se permită să joace. A refuzat. Apoi, Steaua și Dinamo s-au „bătut” pe el. Își amintește că la Covasna a fost ascuns în biroul unui activist originar din Hunedoara ca să nu fie găsit. Mai apoi, când Steaua a vrut să-l transfere cei de la Hunedoara i-au provocat pe microbiști, care au făcut demonstrație la club împotriva plecării lui Gabor în Capitală: „Au venit oamenii muncii, cum se spune atunci, și au făcut miting să nu fiu dus la Steaua. Au făcut ceva scandal”. Au urmat anii de glorie ai Corvinului, dar apoi Lucescu a plecat, iar după el, rând pe rând, Ioan Andone, Mircea Rednic, Dorin Mateuț și Michael Klein. Doar Romulus Gabor a rămas. Spectatorii îi iubeau, fotbaliștii erau respectați. Tribunele erau arhipline, iar jucătorii fericiți că publicul era mulțumit.

Telefoane ascultate și vizite la Secu

După ce Mircea Lucescu a părăsit Hunedoara, Romulus Gabor s-a mutat în apartamentul în care locuise antrenorul. „Eram la antrenament și soția mea, ajutată de un prieten, a făcut curat în casă. Prietenul a găsit lângă geam, prinsă de cablu, o cutie de plastic cât o brichetă. A smuls-o. A doua zi, au venit «oamenii». M-au luat din cantonament, iar pe soția mea, care era însărcinată, de acasă. L-au luat și prietenul meu. Ne-au dus la Securitate. Fiecare în altă cameră. Întrebau ce am făcut cu acea cutie. Pe mine m-au ținut două ore, fără să știu că și ei sunt acolo. Pe soția mea și pe prietenul meu i-au ținut toată după-amiaza. Ei au spus ce au făcut, că au aruncat acea cutie la gunoi. S-au dus și au scotocit în gunoaie și au găsit resturile. Apoi, s-au potolit. Le-au dat drumul. Atunci am realizat că telefonul era ascultat. Nu mă gândisem nicio clipă la asta”, rememorează Gabor. Cu toate că ieșea de cel puțin trei ori pe an din țară, niciodată nu s-a gândit să rămână în străinătate.

„Niciodată nu m-a tentat să rămân. Eu abia așteptam să mă întorc acasă. De câteva ori au fost reclamații la Securitate. Am fost chemat de colonelul Văceanu, șeful de atunci al acestei instituții. Îmi cerea să spun de ce vreau să rămân în străinătate. Zicea că nu îmi va da viză să plec. Cine știe ce răutăcioși făceau reclamații?! De ce aș fi plecat?! Noi nu făceam politică. Ne vedeam de treaba noastră” spune Gabor. La un meci cu FC Scornicești a fost reținut câteva ore. „Era 2 la 0 pentru noi. Au eliminat un coleg, pe Nicșa. Apoi, i-am zis arbitrului să mai fluiere și pentru noi. M-a înjurat un jucător și arbitrul mi-a dat roșu. La 2 – 2, le-a dat un 11 metri. Eu stăteam pe bancă, cu ghetele în mână, moment în care au venit doi căpitani și m-au luat de brațe și m-au băgat în dubă”.

Viața de fotbalist

Cu o sinceritate pe care nu o întâlnești astăzi la prea multă lume, Romulus Gabor își amintește și felul în care își completau veniturile fotbaliștii: „Noi ieșeau peste graniță. Aduceam de acolo cafea, blugi, casetofoane. Le vindeam și făceam bani. Când mergeam afară cu Corvinul nu era nicio problemă la frontieră, parcă eram la noi acasă. Nu ne controla nimeni. În schimb, când mergeam cu Naționala, cei de la Dinamo și Steaua erau privilegiați. Noi, cei din provincie, mereu aveam probleme. Vorbeam cu băieții de la cele două echipe și ne treceau ei bagajele. Cei de la Steaua aveau o încăpere separată în care le depozitau”. Chiar dacă trăiau un pic mai bine decât restul populației și fotbaliștii obțineau mâncarea și benzina cu ajutorul relațiilor. „Stăteam și noi la cozi, la benzină. Mai dădeam câte un pachet de Kent, ne mai băgam în față. Ne mai înjurau unii. Umblam cu canistrele după noi. La mâncare, în schimb, aveam noroc cu șeful cantinelor din combinat, care iubea fotbalul. Mergeam la el, la cumpărături”, își amintește Gabor. Nu credea că viața se va schimba în vreun fel în România. „Mergeam de câteva ori pe an în străinătate, dar niciodată n-am crezut niciodată că se va schimba ceva în România. Am ieșit în stradă în 1989, dar nu știu unde mai sunt idealurile de atunci!”.

Pasiune și onoare

N-a plecat să joace la o altă echipă, deși oferte au fost. Se gândește doar că poate destinul i-ar fi fost altul. După ce Lucescu a părăsit Corvinul, încet – încet, echipa s-a schimbat, a urmat reculul. A jucat la Națională, aprecierile la adresa sa nu conteneau. De altfel, sunt mulți oameni din lumea sportului care îl consideră cel mai mare fotbalist român. Accidentările i-au distrus speranțele. În 1987, un meci (ironie a sorții) cu Dinamo și-a rupt tendonul lui Achile de la piciorul drept. „Am simțit o durere atât de mare. Opt luni am stat pe tușă, operația nu a fost atât de grea, ci recuperarea”, spune fostul mare fotbalist. A revenit în teren, iar după aproximativ doi ani a urmat accidentarea la celălalt picior: „Accidentările au fost cele care au pus capăt carierei mele. Poate, dacă aș fi plecat de la Hunedoara, aș fi fost mai protejat ca jucător. Steaua și Dinamo aveau arbitraje favorabile, iar jucătorii lor erau mai protejați, nu erau loviți, pentru că arbitrii îi menajau. Sunt sigur că dacă nu ar fi fost accidentările, aș fi făcut parte din «generația de aur». Poate, apoi aș fi plecat și eu. N-ar fi fost târziu, pentru că eu cred că până la 24 – 25 de ani joci din talent, abia apoi începi să joci și cu cap”.

Onoarea și pasiunea au frânt, poate, un destin. Banii nici nu intrau în calcul: „N-am jucat pentru bani. Eu câștigam mai mult decât cei de la Dinamo. Era vorba despre onoare. Mulți s-au dus la Dinamo să se remarce, eu nu aveam nevoie de așa ceva. Nicio clipă nu m-am gândit că la Hunedoara nu se mai poate face performanță după era Lucescu. Mă doare și sunt dezamăgit doar că n-am realizat mai mult. A fost pasiune și onoare. Am fost și răsplătiți pentru asta, dar păcat că și-au bătut joc de noi, apoi, după 1990. Au ajuns să conducă echipa Corvinul oameni care erau puși doar pe interese. Mă doare ce s-a întâmplat!” (Corvinul Hunedoara a fost exclusă din campionat în anul 2004 – n.r.).

(sursa: Monalise Hihn – hunedoaralibera.ro)