Seria amintirilor despre Mişa continuă şi seria “Fotbal Centenar Corvinul” cu o cronică semnată de domnul Nicolae Stanciu (jurnalistul care a şi lansat, nu cu mulţi ani în urmă cartea “Klein, căpitanul lui Lucescu”).
Michael Klein a murit „la propriu” pentru fotbal!
În 1993, la început de februarie lumea a fost zguduită de vestea nenorocirii unuia dintre cei mai îndrăgiţi FOTBALIŞTI ai României! Şi nu numai… Căci, la moartea lui Mişa Klein au plâns două ţări! România şi Germania… Au plâns trăitorii din lumea fotbalului acestor ţări, cei pentru care mingea, fotbaliştii, jucătorii, spectatorii, suporterii, fanii, tribunele, gazoanele, jocul, FOTBALUL înseamnă foarte mult- miracol, miraj, o altă lume! Aparte… Care nu mai este ce a fost… Şi, măcar de-asta, Mişa poate să se odihnească liniştit… Nu pierde nimic dinspre partea asta, cu fotbalul… A pierdut-o doar pe Michaela-Dominique, fiica-sa, pe care nu a apucat s-o vadă crescând…
Ne-am despărţit atunci, în februarie 1993, de primul mare format, lansat şi consacrat la Hunedoara, de unde a ajuns în Europa, în Lume, prin cele două participări la două mari competiţii, EURO 84 în Franţa, şi Coppa del Mondo, Italia Novanta. Nu-mi dau prea bine seama de ce, dar aducerile aminte despre acel OM, despre acele vremi ale fotbalului nostru mă irită, mă învrăjbesc mai rău împotriva fotbalului de azi, a oamenilor care alcătuiesc actuala „lume a fotbalului”. Mai mult! Recitind titluri şi fragmente din vechi cronici sentimentale, mi se par deosebit de potrivite pentru evocarea unor momente de reală satisfacţie aduse românilor de acea „lume a fotbalului” (…)
La o întrebare referitoare la forma sa din Italia, Mişa mi-a răspuns simplu:” Eu, care nu mai speram să prind un Mondial, după ce nea Emy mă uitase, dar a fost nevoit să mă recheme, sigur, mai bine mor decât să nu fiu cel mai bun, că eu aşa consider: întotdeauna trebuie să fiu cel mai bun!”. (…)
Astăzi, când despre fotbal şi despre jucători, că fotbalişti nu mai prea sunt, ziarele de specialitate şi îndeosebi emisiunile şi rubricile de sport ale televiziunilor ne vorbesc mai mult şi exagerat doar despre Gigi Becali şi verii săi samsari, despre Borcea, Mititelu, despre „profeţiile” lui Mitică Dragomir, despre rege, că ăsta e doar unul!, ca şi briliantul, sau prinţu’, despre bănei, dodei, de-ştia-s mai mulţi, mai toţi, despre contractele, tatuajele, maşinile, gagicile, bombele lor, ei zic „sexi”, eu zic „moartea pasiunii”, care dintre toţi ăştia poate să formuleze o frază precum cea care urmează, transcrisă de mine cu puţin înaintea debutului Naţionalei la EURO 1984, după o convorbire cu căpitanul Corvinului?! Spunea Klein: „Calificarea noastră la EURO constituie o etapă calitativ superioară în evoluţia fotbalului românesc. Este, dacă vreţi, suma unei… sumedenii de factori – începând cu noua concepţie despre pregătirea şi valorificarea posibilităţilor reale ale jucătorilor, despre conducerea problemelor fotbalului, care a vizat în primul rând însuşirea unei atitudini noi, unei mentalităţi noi despre performanţă a componenţilor lotului faţă de responsabilităţile noastre, ca performeri care-şi asumă răspunderi personale şi colective. Apoi, instituirea unei atmosfere de lucru în disciplină, severă dar acceptată cu înţelegere şi armonie, fără statute de vedete sau de vârstă, şi toate astea sub coordonarea, profesională şi pedagogică a antrenorilor noştri, Mircea Lucescu şi Mircea Rădulescu, împreună cu toţi ceilalţi factori, ajungându-se la o pregătire pot spune ştiinţifică”…
Nu-i aşa că a vorbit ca la… ziar? Firesc! Ziariştii de-atunci, dar ce ziarişti!, Ioan Chirilă, Ion Cupen, Cristian Ţopescu, Ovidiu Ioaniţoaia, Eftimie Ionescu, Mircea M. Ionescu, Dumitru Graur, Costică Alexe şi încă pe atâţia, se inspirau din L’Equipe, France Fotball, Gazetta dello Sport, nu din tabloidul The Sun… Iar în ziarele şi revistele culturale ale vremii aveau cronici sau rubrici permanente Fănuş Neagu, Theodor Mazilu, Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Radu Cosaşu- Belphegor.
(Apropo. Mi-e atât de dragă, o simt atât de aproape sufletului meu, și mi-e ciudă că nu am fost eu cel cu talentul să scriu acea „Declarație de avere sentimentală”, a lui Radu Cosașu, iubitul și unicul nostru Belphegor! Și asta nu numai pentru fraza: „Am învestit la Hunedoara pentru Mișa Klein și un Gabor care înnebunise Australia”… Ci, pentru toți cei pe care i-a ținut în portofoliul său de avere sentimentală. Mulți pentru care ne-am bucurat, ori am plâns, mulți pe care i-am iubit și noi). Faptul îi obliga pe ziariştii profesionişti, toţi cu studii universitare complete (altfel nu erau angajaţi!) să ţină pasul cu nivelul intelectual şi cultural al acestor corifei ai cuvântului tipărit…
Aşa că şi fotbaliştii vorbeau ca la ziar… Azi vorbesc tot ca la ziar. Ca la ziarele de azi…
Într-un top strict sentimental al fotbaliştilor români la finele anului 1991, în care în fotbalul românesc s-au întâmplat numai lucruri neplăcute, ivindu-se un un gol de performanţă, mi-am permis să-l aşez pe primul loc pe Michael Klein! Singurul fotbalist care, timp de un deceniu complet, s-a distins prin constanţă şi randament, fiind unicul supravieţuitor al Naţionalei 1981, lansată la Berna, 0-0 cu Elveţia, Naţională care s-a tot ridicat, în Europa , în Lume, până-n 1991, când a capotat la Sofia, dar fără Mişa… Da! Klein a fost, în „deceniul hunedorean” al Naţionalei, omul cu pasele de gol de la Limassol (1-0 cu Cipru, gol Boloni), de la Bratislava (1-1 cu Cehoslovacia, gol Geolgău), ambele meciuri în preliminariile pentru EURO 84, omul cu golul de la Vlora (1-0 cu Albania, tot în preliminarii europene), omul care a… ridicat pianul pe scări, cum a zis atunci, neelegant, selecţionerul Jenei, pentru ca în meciul următor, virtuozii, soliştii să… cânte la Viena. Fără golul de la Vlora se mergea la Viena doar ca turişti în Prater… Ceea ce s-a şi întâmplat, virtuozii nefiind în voce… . Klein a adunat în deceniul său 90 de prezenţe sub Tricolor, o medie de 9 pe an, şi a încheiat după o accidentare în minutul 3, tot într-un meci cu Elveţia, la Bucureşti, spunând scrâşnind de durere că pentru el e important să joace tot pentru România, chiar dacă trăieşte bine în Germania celor două… Germanii, unde se va întoarce accidentat. Şi, unde, după un an şi vreo patru luni, a murit ca secerat!… A murit, la propriu, pentru fotbal ! Aşa cum a şi trăit… Iar Corvinul lui Mişa Klein era… Barcelona! La vremea aceea. Cum îi povestea Nelu Petcu unui ziarist… povestea frumoasei echipe hunedorene ce făcea spectacole precum Barcelona de azi.
Michael Klein, Mişa, a trăit şi a murit în afara parametrilor normali, cum spunea, inspirat ca de obicei, antrenorul său, o vreme, vremea celor 3 goluri pe meci, Ion V. Ionescu. Dumnezeu să-l odihnească pe Mişa nostru! Lăsaţi o lacrimă să vă lumineze ochii în luna februarie a fiecărui an!…”
Nicolae Stanciu
