Bogdan Lobonţ a crescut admirând „generaţia de aur” Corvinului. A debutat la Corvinul exact în anul în care începea tragedia echipei hunedorene – 1995. Din fericire, pentru el, traseul a fost unul diametral opus. După 40 de meciuri la Corvinul, a plecat la Rapid, apoi la Ajax, Dinamo, Fiorentina, din nou Dinamo Bucureşti, după care, din 2009, la AS Roma.
A apărat poarta Naţionalei României timp de 20 de ani, între 1998 şi 2018 (cu unele perioade de întrerupere, mai ales în a doua parte a carierei sale). „Lobby” nu a fost şi nu este un „răsfăţat” al emisiunilor TV. Nu-i place – deducem acest lucru doar după numărul mic de apariţii televizate, şi acelea, „la subiect”: fotbal. A fost şi este însă „sufletul vestiarului” peste tot pe unde a jucat.
Pentru episodul din seria „Fotbal Centenar Corvinul” dedicat lui, am extras câteva declaraţii făcute într-un interviu – eveniment pentru FRF TV, în 2018, la momentul retragerii din reprezentativa României.
Despre primul meci important văzut la televizor:
România – URSS (Campionatul Mondial din Italia – 1990, n.n.) a fost primul meci important, un meci de Campionat Mondial pe care-l aşteptam cu emoţie. L-am trăit cum am trăit fiecare zi pe care am petrecut-o pe terenul de fotbal. Eram acolo. Simţeam că sunt în teren. După acea victorie importantă am ieşit imediat afară, mi-am luat mingea şi ziceam: „Eu sunt Lung”, iar colegilor le spuneam: „Tu eşti Lăcătuş, tu eşti Andone, tu eşti Rednic…”. Încercam să reproducem ceea ce am văzut la televizor.
Despre viaţa de copil la Hunedoara:
Am avut o copilărie frumoasă. Am avut şi am părinţi minunaţi care au făcut foarte multe sacrificii pentru mine. Le mulţumesc pentru tot ceea ce au făcut şi tot ceea ce fac în continuare pentru mine. Mi-au fost tot timpul alături. Au ştiut când să mă „bastoneze” şi când să mă lase la-nvăţat. De fapt, mi-au transmis valori fundamentale importante pentru parcursul meu. Jucam fotbal mai tot timpul. Şi tata juca fotbal, dar nu la un nivel foarte înalt. Juca la „Minerul Ghelari”. De mic m-a luat pe lângă el şi a început să-mi placă, dar îmi plăceau mai mult portarii, pentru că erau diferiţi faţă de ceilalţi jucători, aveau echipamentul diferit şi pe mine chestia asta m-a fascinat. Şi-a început să-mi placă în poartă şi, dacă mi-aduc bine aminte, în ultimul an de grădiniţă îi spuneam: „Hai să mergem afară să-mi tragi la poartă. Plângeam că-mi dădea goluri.
Despre primul meci la seniori la Corvinul:
Pot să spun cum a fost prima zi în vestiar la Corvinul. Încă erau jucători destul de importanţi pentru noi, pentru juniorii de atunci la Hunedoara. Ţin minte că am ajuns la antrenament cu două ore înainte. Bineînţeles îl ştiam bine pe nea’ Marin Ioniţă, el fiind portar în acea perioadă la Hunedoara. Lucra mult cu toţi portarii de la centrul de copii şi juniori. După aceea erau Romulus Gabor, Daniel Haidiner care a fost şi pe la loturile naţionale de juniori. Erau jucători importanţi pentru noi şi pentru zona în care trăiam. Am ajuns primul, m-am schimbat repede şi-am ieşit. Îl aşteptam pe nea’ Marin să vină să jucăm tenis. Am început antrenamentul, am mai rămas vreo jumătate de oră până să intru în cabină. Nu că-mi era ruşine, dar aveam respect pentru jucătorii care erau acolo. Mi-am zis: „Să facă întâi ei duş, după aceea să mă duc să fac eu”. După prima săptămână am trecut peste emoţii. M-au primit bine.
Despre trecerea de la Hunedoara la Bucureşti:
Nu a fost neapărat un şoc. La Rapid îi cunoşteam deja pe Pancu, pe Bundea. Ne ştiam de la lotul naţional de juniori. Era şi Găman de la Arad. Mai era Drăgan, tot de la Arad. Am petrecut mult timp împreună la loturile de juniori aşa că mi-a fost mai uşoară trecerea de la Hunedoara la Bucureşti. Bineînţeles c-am primit multe sfaturi de genul: „Bucureşti, ai grijă că te fură”. Ca orice tânăr, am făcut şi eu greşeli, dar toate aceste greşeli m-au ajutat în procesul meu de creştere. Am venit la Bucureşti cu trenul la vagon de dormit. N-am dormit deloc în noaptea aia. Îmi pusesem nişte bani deoparte să merg la mare cu colegii mai de vârsta mea şi am jucat ultima etapă din campionat acasă cu CFR Timişoara. Am câştigat, după aceea ne-am dus la banchet. A venit mama la mine şi mi-a zis „Trebuie să vii acasă că, uite, ne-a sunat nea’ Mircea (Lucescu) şi mi-a spus că o să revină cu telefonul într-o oră. Am vorbit cu nea’ Mircea sâmbăta seara, în jur de 9 jumătate, zece. A doua zi eram pe tren cu destinaţia Bucureşti – Rapid, cu regretatul Nae Manea antrenor.
Despre vestea unui posibil transfer la Ajax:
Cristi (Chivu) plecase din august 1999. Am început pregătirea din iarnă, în 2000. Văd un titlu „Rapidul îl cumpără pe Rădulescu”, de la Ploieşti. Mă gândeam că se întâmplă ceva. Îmi spuneam „Eu sunt un portar bun, Rădulescu este un portar bun”, nu văd de ce l-au luat pe el de la Ploieşti dacă sunt şi eu. Nu mi-era frică de concurenţă. Creşteam împreună. Eu îl ajutam pe el, el mă ajuta pe mine şi tot aşa. Eram cam acolo… amândoi. Într-o zi, la antrenament îl văd pe nea’ Mircea (Lucescu – n.n.) pe teren cu telefonul în mână. Era un lucru neobişnuit. Pe la jumătatea antrenamentului vine la mine şi-mi spune: „Bogdan, vino încoace, trebui să mergi acasă, te duci la aeroport, pleci la Amsterdam. O să vină o maşină acasă la tine, de duce direct la aeroport, plecaţi la Amsterdam. Am ajuns, acolo mă aştepta Ian Vouters, antrenorul din acea perioadă, era Mircea Petescu – translatorul, antrenorul cu portarii şi Cristi Chivu… să facem un antrenament. Cristi îmi traducea ce îmi spuneau antrenorii. Când am văzut tot ce e acolo, toată structura, toată organizarea mi-am zis «Eu de-aici nu mai plec». De la aeroport ajunsesem direct la stadion (Amsterdam Arena) pentru antrenament. A doua zi au început negocierile. Ţin minte că s-au finalizat la limită, în mare viteză. Iată-mă ajuns la Amsterdam, unde mi-am petrecut aproape 6 ani din carieră, cu o mică întrerupere, împrumutul la Dinamo.
Despre rolul portarului în fotbalul modern
Pentru mine portarul e portar. El, de mic, foloseşte mai mult mâinile decât picioarele. În ultima perioada portarului i se cer portarului să facă lucruri pe care, nu ştiu, un număr 10 sau un număr 6 sau un număr 8 nu pot să le facă: să dea o pasă filtrantă, să facă o schimbare de direcţie de joc. Portarul trebuie să ştie să facă de toate: să joace mingea cu piciorul când trebuie să o joace, să acopere spaţiul din spatele fundaşilor (doar în zonele lui de competenţă, că şi portarul are zone de competenţă) şi să apere poarta. Un portar trebuie să ştie să facă de toate. Acela e un portar complet. Să ştie să iasă pe centrări, să ştie când să degajeze cu stângul la o ieşire în afara careului de 16 metri prin alunecare. Sunt multe detalii. Am văzut în ultima perioadă că se cere ca portarul să joace avansat. „Pătura” e scurtă. Acoperi într-o parte, descoperi în partea cealaltă. Luând un gol peste tine, jucând avansat… Poţi să spui: „OK, câte goluri poate să ia un portar, peste el, într-un sezon?!”. E de-ajuns să ia un gol. Atunci pierde tot: pierde siguranţă, pierde încredere şi nici nu mai poate să joace avansat, stă legat de linia porţii. Şi-n plus, el e singur. Fundaşii sunt 4 şi se acoperă unul pe altul. Dar portarul e singur şi are de apărat o poartă care are 7,32 m lăţime şi 2,44 m înălţime.
Despre Naţională:
Echipa naţională este premiul suprem, pentru orice jucător din orice ţară. Să reprezinte propria ţară în meciuri internaţionale e ceva fantastic. Am plâns pentru România. De bucurie am plâns când ne-am calificat la Euro, în 2007, după meciul din Luxemburg. Atunci am plâns de bucurie. De supărare am plâns în 2001, când am ratat calificarea cu Slovenia. Am plâns în 2006, când nu m-a convocat nea Piţi pentru meciul cu Belarus de la Bucureşti. Mi-a dat şi argumente de ce nu m-a chemat. Dar am suferit, pentru că îmi doream să-mi reprezint ţara.
Puteţi viziona interviul integral accesând link-ul:
