Astăzi se împlinesc 565 de ani de la „spargerea” blocadei navale de pe Dunăre, în bătălia de la Belgrad, unul dintre cele mai importante momente din istoria Europei. Am ales să redăm momentul aşa cum l-a descris Camil Mureşan, în cartea lui, „Ioan de Hunedoara şi vremea sa”.
„În ultimele zile din iunie, turcii apărură în văzul Belgradului. Înconjurară oraşul din toate părţile, revărsând în jurul său o mare de corturi albe. Îşi aşezară în poziţie de tragere tunurile, din care vreo douăsprezece măsurau 32 de coţi lungime, începând bombardarea zidurilor în ziua de 4 iulie 1456.
Pe Dunăre, mai în sus de Belgrad, fu împinsă flota turcească. Erau vreo 60 de galere şi cam 150 de vase mai mici. Ele trebuiau să împiedice aprovizionarea oraşului pe calea apei.
(…)
Ioan de Hunedoara, în primele lupte îndârjite cu turcii, nu-i putu opri de a înconjura Belgradul. Se retrase la o mică distanţă, către nord-vest de fortăreaţă, aşezându-şi tabăra lângă cetatea Zemun. În dreptul acestei cetăţi se legăna, pe Dunăre, pădurea de catarguri a flotei turceşti, care desăvârşea încercuirea Belgradului.
Cel dintâi lucru care trebuia făcut era să se deschidă drumul pe fluviu, pentru a putea întări şi aproviziona garnizoana asediată. Înlăturarea flotei era mai uşor de încercat decât o rupere a blocadei pe uscat. Ioan de Hunedoara dădu porunci să se adune pe Dunăre la Szalankemen (azi Slankamen, la vărsarea Tisei în Dunăre) toate vasele de care se putea dispune la repezeală. Se strânseseră cam la vreo două sute, dar numai puţine dintre ele echipate pentru luptă. Cele mai multe erau de transport şi a trebuit să se lucreze zi şi noapte pentru a le amenaja în vederea unei ciocniri cu turcii.
Când această flotă fu pregătită, Ioan îl înştiinţă prin oameni de credinţă pe Mihail Szilagyi, comandantul garnizoanei de la Belgrad, să fie gata pentru ziua de 14 iulie, spre a ataca din spate flota otomană cu vasele ce le avea ancorate sub fortăreaţă. Primind mesajul, Mihail Szilagyi pregăti vreo 40 de vase.
(…)
La 14 iulie flota maghiară porni de la Szalankemen spre sud. În frunte naviga un vas mare, înarmat puternic şi plin cu soldaţi de elită, pe care îi alesese însuşi Ioan de Hunedoara. Pe malurile fluviului, în dreptul locului unde avea să se dea bătălia, se concentra armata de uscat, vreo 15 – 16.000 de oameni, dintre care mulţi erau cruciaţi, în frunte cu Capistrano. Lângă bătrânul călugăr se înălţa flamura cruciaţilor, purtată de un mic nobil cu numele de Petru.
Armata aceasta trebuia să împiedice pe turci de a veni, pe uscat, în ajutorul flotei şi de asemenea să prindă echipajele vaselor turceşti care ar fi voit să debarce şi să scape prin fugă.
Lupta care se angajă pe fluviu între cele două flote dură cinci ore. Deşi turcii aveau corăbii mai bune, ei fură înfrânţi. Trei sau patru corăbii de-ale lor se scufundară, tot pe atâtea căzură în mâinile lui Ioan. Multe dintre ele fugiră, având stricăciuni aşa de grave încât sultanul dădu poruncă să fie aprinse, pentru a nu cădea în mâinile ungurilor. Calea Dunării era din nou liberă şi încă de a doua zi, 15 iulie, în Belgrad pătrunseră trupe proaspete, arme şi alimente. De fapt, după această dată, încercuirea Belgradului nu mai era deplină. În partea de apus, înspre Zemun, turcii nu putură menţine blocada”
(Camil Mureşan – „Ioan de Hunedoara şi vremea sa” – Editura Tineretului, 1957).
