Cu 565 de ani în urmă, pe 21 iulie începea bătălia decisivă de la Belgrad, între armata condusă de Ioan de Hunedoara şi oştile sultanului Mehmed al II-lea. Este vorba despre bătălia despre care s-a spus, la vremea respectivă (şi se mai spune şi acum) că a salvat lumea creştină. În episodul trecut am rememorat momentul ruperii blocadei navale de pe Dunăre, la Belgrad. Astăzi, tot cu ajutorul cărţii lui Camil Mureşan – „Ioan de Hunedoara şi vremea sa”, parcurgem momentul confruntării decisive.
„După ruperea blocadei navale şi scoaterea Belgradului din încercuirea otomană, în cetate au început să apară tot mai multe detaşamente de cruciaţi. „Privind din înălţimea zidurilor la mulţimea ce se aduna zi de zi, Mihail Szilagyi (cel desemnat de Ioan de Hunedoara să apere cetatea până la sosirea sa cu trupe armate aduse din Regatul Ungariei – n.n.) spuse cuiva că niciodată n-ar fi crezut, de n-ar fi văzut cu ochii lui, că în Ungaria era atâta popor, care se aduna ca zăpada învolburată de viscol!
Din tabăra de pe malul Savei pătrundeau în fiecare noapte în oraş detaşamente de ajutor, ducând mai ales provizii. Se foloseau de insuliţele ce se aflau între braţele Dunării, la vărsarea Savei.
După ce-şi văzu flota împrăştiată, sultanul continuă cu şi mai multă furie asediul pe uscat. Fără încetare trăgeau asupra cetăţii tunurile turceşti. Adesea se năruiau cu vuiet zidurile şi stricăciunile erau atât de mari, încât se ajunsese ca numai câteva turnuri, şi ele dărâmate pe jumătate, să mai arate, din loc în loc, pe unde fusese brâul de piatră al oraşului. Într-o scrisoare către Ladislau Garai, Ioan de Hunedoara spunea că cetatea nici nu se mai poate numi cetate, ci, mai curând, câmp, deoarece zidurile îi sunt făcute una cu pământul.
Turcii lucrau cu înfrigurare la astuparea şanţurilor din jurul cetăţii, cu pământ, lemne, frânturi din ziduri. Asediaţii aruncau ploaie de săgeţi asupra soldaţilor otomani ce se îndeletniceau cu această pregătire a asaltului general. Trăgeau întruna şi cu tunurile. Zilnic turcii mai dădeau şi atacuri parţiale, care erau respinse cu străşnicie. Un glonţ de tun din cetate îl ucise pe Tadj Karadja, beglerbegul Rumeliei, care avea conducerea directă a lucrărilor de asediu.
Mohammed II hotărî asaltul general pentru ziua de 21 iulie. Tabăra turcească se puse în mişcare în întregime. Până în fortăreaţă şi departe peste Sava, în tabăra cruciaţilor, se auzi toată dimineaţa duruitul necontenit al tobelor ce anunţau atacul. Ioan de Hunedoara îmbarcă o parte din armată pe corăbii, pentru a avea putinţa să o mişte cât mai uşor înspre locurile ameninţate, iar o altă parte o aduse în imediata apropiere a fortăreţii, în ajutorul garnizoanei care-şi ocupase posturile pe ziduri.
Destul de târziu, în după amiaza de 21 iulie, începu asaltul general. Pedestrimea turcească se năpusti peste şanţurile pe jumătate astupate, peste zidurile dărâmate, împrăştie trupele ce încercau să-i reziste în dreptul lor şi pătrunse în oraş. De două ori intrară turcii în oraş şi de fiecare dată contraatacurile armatei lui Ioan îi azvârliră îndărăt. A treia oară, ienicerii înaintară până sub zidurile citadelei de pe malul râpos al Dunării, pe care tunurile nu reuşiseră să o distrugă. Căutau să ocupe podul prin care se intra în fortăreaţă, spre a tăia retragerea trupelor din oraş. O parte din garnizoană, cuprinsă de spaimă, fugi lăsând armele şi aruncându-se în Dunăre. Chiar şi din fortăreaţă unii săriră peste ziduri şi prin ferestre de-a dreptul în fluviu, căutând scăpare la corăbiile ce pluteau în jurul oraşului.
Ioan de Hunedoara rămase însă neclintit în mijlocul trupelor sale. La fel şi cruciaţii, în rândul cărora fură văzute luptând şi femei. Din tabăra de pe Sava treceau râul mereu noi şi noi detaşamente de cruciaţi, în ajutorul lui Capistrano, ce apăra cu încăpăţânare podul lăsat în jos, prin care turcii ar fi putut pătrunde în citadelă. După lupte crâncene, acest punct important fu curăţit de ieniceri.
În alte părţi însă turcii puseseră de-acum scări pentru a da asalt ultimelor ziduri. Asupra lor se arunca de sus apă clocotită şi smoală încinsă. Totuşi, ei începură să urce scările. Lângă unul din turnuri, pe parapet, se găsea un vasal apropiat al lui Ioan de Hunedoara, cu numele Titus Dugovici. Luptase alături de seniorul său la Varna. Prin dreptul locului pe care-l apăra acum, turcii ajunseseră la înălţimea turnului. În frunte, un ostaş cu steagul semilunei în mâini, gata să-l înfigă pe ziduri. Titus Dugovici se năpusti asupră-i. Armele li se unseră, ori le scăpară, şi atunci se încleştară unul într-altul cu braţele. Astfel înlănţuiţi se prăbuşiră amândoi luptătorii din înaltul turnului, rămânând morţi în şanţul cetăţii. Steagul otoman nu ajunsese să fluture pe zid!
Întăririle care soseau mereu de peste Sava îngăduiră către seară dezlănţuirea unui contraatac ce respinse cu totul pe turci. Oraşul fu recucerit, ienicerii fugiră până lângă tunuri, în locul de unde porniseră cu câteva ore mai înainte.
Nici noaptea nu conteniră luptele, dar Ioan de Hunedoara dădu poruncă să se întrerupă urmărirea, dând trupelor răgaz să se mai odihnească.
În zorii zilei de 22 iulie domnea încă o oarecare linişte. Treptat însă lupta se aprinse din nou. Însufleţite de victoria din ajun şi din timpul nopţii, trupele creştine nu mai puteau fi mult ţinute în loc. Fără să mai aştepte vreun ordin, detaşamentele populare, în primul rând, începură a hărţui pe turci, angajând lupte izolate cu pâlcuri de cavalerie otomană. Bătălia se întinse ca scânteile în pulberea de puşcă. Întreaga tabără a poporului trecu Sava şi se aruncă asupra oştilor din Anatolia, ce se găseau în faţa lor.
Ioan de Hunedoara era atunci pe corăbii. Văzând că armata nu mai putea fi oprită din lupta în care se avântase, se hotărî să intervină şi el cu trupele sale, ce erau răspândite prin fortăreaţă şi prin oraş. Un atac general se dezlănţui asupra taberei turceşti. Tunurile sultanului fură cucerite şi întoarse împotriva turcilor în derută. Ienicerii însă mai luptau cu dârzenie. Mohammed II, deşi rănit în pulpă de o săgeată, stătea în mijlocul lor. Aga ienicerilor, Hassan, muri acoperindu-l pe sultan cu trupul său. Mohammed respinse trupele maghiare pătrunse în tabără şi dădu poruncă să se reia tunurile cu orice preţ. De trei ori atacară cu furie turcii, dar focul nimicitor cu care erau întâmpinaţi îi îngenunche. Tunurile nu putură fi recucerite. Armata otomană dădu semne de descurajare, mai ales după ce nici un detaşament de călăreţi odihniţi nu izbuti să schimbe soarta bătăliei. Turcii o luară la fugă. Sultanul mai rezistă în tabără până spre seară, cu trupele din jurul său. În cursul nopţii de 22 spre 23 iulie îngropară, după ritul lor, pe morţii găsiţi pe-aproape, încărcară răniţii pe un lung şirag de căruţe şi părăsiră apoi tabăra, îndreptându-se în grabă, aproape în fugă, către sud-est.
În lagărul turcesc pătrunse oastea învingătoare. O aştepta o pradă imensă, părăsită de armata otomană în retragere. În mijlocul vălmăşagului cumplit al taberei pustii, printre căruţe răsturnate, corturi, animale rătăcind slobode, răniţi uitaţi în frigurile plecării, se puteau recunoaşte locurile unde stătuseră sultanul şi ceilalţi comandanţi musulmani. Miasme grele pluteau peste câmpul de bătaie, ce văzuse aşterându-i-se, în câteva zile, atâtea mii de cadavre. Începuseră să bântuie molime în rândurile armatei”. (Camil Mureşan – „Ioan de Hunedoara şi vremea sa” – Editura Tineretului, 1957).
