Dr. Răzvan Florea este devean și a locuit în Timișoara 12 ani, pe durata studiilor. Lucrează la spitalul din Hunedoara de un an și jumătate. E căsătorit, iar soția lui este farmacistă. S-a întors la Hunedoara pentru că îl leagă ceva special de Spitalul Municipal „Dr. Alexandru Simionescu”: bunicii săi ai profesat aici. De altfel, întrebat dacă are medici în familie, începe un șir lung: mama, tata, bunica, bunicul…
Ambii săi bunici au lucrat la spitalul din Hunedoara în primul an de existență a unității medicale. Tatăl și bunicul său au fost radiologi, bunica – medic de laborator, iar mama – medic de familie.
„La începutul rezidențiatului m-am gândit să plec din țară, dar am avut un îndrumător, la Timișoara, un om extraordinar: pe prof. Jenel Pătrașcu, iar el m-a convins să rămân în țară. De ce să nu facem diferența, dacă putem? Am ales spitalul din Hunedoara pentru că am auzit lucruri foarte bune despre el, știam ce fel de aparatură este aici, ce fel de medici sunt aici, istoria ortopediei de aici (n.r. – Alexandru Simionescu, medicul al cărui nume îl poartă spitalul, a fost un reputat ortoped). Colectivul din secția de Ortopedie ne-a primit pe noi, medicii tineri veniți de curând aici, cu brațele deschise. Ne susțin, ne ajută și asta contează foarte mult”.
De ce ortopedie?
„Pentru că asta mi-a plăcut. Cu media pe care am avut-o la rezidențiat puteam să îmi aleg dintr-o mulțime de specializări, ba chiar tata a insistat să aleg radiologia, pentru că aveam deja o tradiție în familie, dar am ales după cum am simțit și nu regret deloc”.
La secția de ortopedie-traumatologie se operează la foc continuu. Pe dr. Florea l-am observat în timp ce îi dădea unei paciente operate ultimele indicații înainte de a o lăsa să plece și am văzut un om cu o răbdare de fier. Tânărul medic chiar ne-a spus, în timpul scurtului interviu, că răbdarea este o calitate de care ar trebui să se bucure fiecare medic, pentru că unui pacient obișnuit nu-i poți vorbi în termeni de specialitate, trebuie să îi spui ce să facă, la ce să aibă grijă, iar el trebuie nu doar să înțeleagă, dar să se simtă înțeles și îngrijit.
Pe lângă profesie, unui medic îi rămâne puțin timp și pentru pasiunile sale. Norocul său este că pasiunea cea mai mare e ortopedia!
