Nicolae Stanciu aminteşte în cartea sa „Klein, căpitanul lui Lucescu” faptul că marele antrenor român care şi-a început cariera la Corvinul a fost, o vreme, şi colaborator al cotidianului judeţean „Drumul socialismului”. Periodic, în paginile ziarului amintit, Mircea Lucescu publica scurte cronici în care explica fotbalul modern, situaţii de meci sau, pur şi simplu, li se confesa cititorilor.
Mulţumită bătrânului cronicar cu suflet tânăr şi cărţii sale, putem astăzi să redăm unul dintre textele semnate de Mircea Lucescu în „Cronica mea” – rubrica-i rezervată în cotidianul cu cel mai mare tiraj din judeţ, la începutul anilor ’80, la scurt timp după revenirea Corvinului în Divizia A.
„Atenţie la indiferenţă!
Mi-aduc aminte cu cât entuziasm am venit eu la Hunedoara. Puteam să merg oriunde în altă parte, în aceleaşi condiţii. Dar am preferat Hunedoara. Ştiam că aici este un climat specific muncii. Visam ca experienţa şi entuziasmul meu, ca şi dorinţa mea de afirmare sportivă, să ajute şi să determine schimbarea unei optici greşite în ceea ce priveşte sportul. Lipsiţi de o activitate culturală pronunţată şi tradiţională, mă gândeam că oamenii se vor apropia de fotbal şi, prin el, de sport, cu un entuziasm deosebit, că vom reuşi împreună – echipă şi spectatori – să creăm un nucleu sportiv dincolo de jocurile săptămânale. Mă gândeam la un club puternic, un club al sporterilor, viabil, cu preocupări zilnice, la un curier săptămânal de tipul celor ce apar la cluburile profesioniste – şi în spiritul acesta l-am rugat pe Dan Cristea să vină să ne ajute – , la un imn al clubului, la entuziasm pe stadion şi în afara lui, la o integrare a jucătorilor în viaţa de zi cu zi, la vizite şi întâlniri în întreprinderi cu sportivii şi amatorii de sport, într-un cuvânt, la o activitate sportivă generală, care să compenseze, să umple plăcut orele libere ale celor ce muncesc din greu pentru a da oţel ţării. Voiam un club puternic. Eram încredinţat că la Hunedoara se poate. Trebuia doar ca echipa să se mişte. Şi ea a început să se mişte.
Dar entuziasmul a început să se împrăştie. Începuse bine – club al suporterilor, întâlniri lunare cu simpatizanţii noştri, curier sportiv lunar, emisiuni la radio la stadion, vizite în combinat şi, deodată, ne-am împotmolit. Am revenit în Divizia A. Toată lumea a fost fericită. Se considera că avem echipă, de aici lâncezeală, lipsă de obiectiv, renunţare la tot ce am enumerat şi ar fi ajutat la întronarea unei stări de spirit propice marii performanţe şi ce-o da Domnul. Atmosfera în echipă şi în afara ei nu era cea de la început. Am început să ne obişnuim cu victoriile, atât noi cât şi suporterii noştri. Dar am uitat: „Cea mai mare primejdie este în clipa victoriei” – vorba lui Napoleon. Uitam şi că ele, victoriile, izvorăsc dintr-o încordare permanentă.
Aş vrea să atrag aici atenţia colegilor mei şi cui o mai vrea să înţeleagă faptul că, pentru a reuşi, trebuie să ne considerăm permanent la început de drum. Niciodată să nu credem – odată obiectivul atins – că ne-am făcut datoria! Aceasta este o stare naturală a omului şi trebuie s-o împlinim în fiecare clipă. Spun toate acestea pentru că duminică am plecat de la stadion un om destul de necăjit. Nu din cauza rezultatului – el ar fi trebuit să ne mulţumească, în definitiv -, şi nici din cauza jocului, care a fost excelent în debut de partidă şi slab în restul timpului, ci a atmosferei în care s-a disputat jocul. Sigur, ar părea stupid ca la Hunedoara să fie ceea ce este la Braşov: meci de meci peste 30.000 de spectatori care se înflăcărează, susţin şi încurajează echipa, cu toate că pe stadionul din Braşov se vede cel mai urât fotbal din Divizia A. Nu se poate asta, dar aş vrea ca oamenii să susţintă, prin prezenţa lor, printr-o mai activă participare la viaţa echipei şi a clubului, atmosfera de entuziasm, interes şi profesionalism, fără de care performanţa este exclusă. Să fie exigenţi, dacă nu pot să fie darnici, dar să nu fie indiferenţi, pentru că indiferenţa naşte mediocritate. Iar mediocritatea ne poate întoarce cu mulţi ani în urmă, cu tot lotul de tineri promovaţi. Atenţie!”.
