Astăzi, Ioan Petcu împlineşte 62 de ani. Îi urăm sănătate şi multe împliniri, mulţi ani de-acum încolo, şi îi dedicăm episodul din această săptămână al seriei „Fotbal Centenar Corvinul” .
Seria noastră nu avea cum să nu cuprindă cel puţin un episod dedicat lui Nelu Petcu. Pentru că Nelu Petcu a însemnat fantezie, inteligenţă, dăruire şi, mai ales, spectacol pentru toţi cei care urmăreau Corvinul, oriunde ar fi jucat. Pentru că Nelu Petcu, la fel ca Mişa Klein sau Romulus Gabor, nu s-a putut despărţi de Hunedoara. Şi sunt doar câteva motive. Episodul este realizat tot cu sprijinul bătrânului cronicar sentimental cu suflet tânăr, Nicolae Stanciu. Citatul de la începutul „cronicii” este preluat dintr-un reportaj realizat de Alin Fornade pentru Gazeta Sporturilor, în 2008.
O ISTORIE ÎNTR-O SINGURĂ FRAZĂ! A LUI PETCU…
„Nu cred că mă ştiţi. N-am fost coleg cu Mutu, n-am făcut schimb de tricouri cu Chivu. Sunt Ioan Petcu şi vreau să vă povestesc despre o echipă ce făcea spectacol ca Barcelona. Azi, pe gazon se plimbă corbii. Caută în iarbă un inel fermecat, să reaprindă vraja, să jucăm iar cu tribunele pline. Corbii au fost simbolul Corvinului. Am fost o echipă iubită. Fotbalul era sufletul Hunedoarei. Cum am ajuns eu la Corvinul? Aveam 14 ani cînd am fost descoperit la un campionat între şcoli de fostul mare antrenor Dumitru Pătraşcu. Din acel campionat ne-a strâns pe toţi cei care am format Corvinul”.
Ce vremuri! – iubiţi cititori şi dragi… foşti suporteri ai Corvinului; ce meciuri, ce tribune, ce public, ce conducători, ce fotbaliști, ce antrenori aveam odată… În timpul fenomenului unic, fără repetare, care a fost Corvinul Hunedoara! Nostalgia acestor rânduri mă cuprinde dându-mi seamă că Neluțu Petcu a trecut și el de 60 de ani. De la durerea, încă nealinată, a despărţirii de Mişa Klein, orice convorbire/evocare cu Ioan Petcu devine un balsam, o magie care mă întoarce în vârful satisfacţiilor profesionale ale unui cronicar cu şansă, cum mă consider datorită întâlnirii cu Corvinul anilor 80. Cel mai elegant, la propriu, dar mai seamă în joc, în ținuta pe verdele gazonului, cu capul, cu ochii mereu sus, nu la mingea care era lipită parcă de ghetele sale, în căutarea celui mai bine plasat coechipier, pentru a-i pasa o minge menită a fi cea mai utilă în jocul răvășitor spre careul și poarta adverse, cel mai nonşalant în joc, aparent fără niciun efort fizic, Neluțu Petcu a fost și expresia fizică, umană a ceea ce se cheamă plăcerea jocului! Care, la Hunedoara însemna, exact ca în Bănie, pe vremea marii echipe Craiova Maxima, aplauze și entuziasm în tribune, nu doar la goluri, ci și la faze, la atacuri tehnice de finețe lansate. Meci de meci, dar în mod special la marile întâlniri, de referință. Precum cele cu Sarajevo (4-4), Sportul Studenţesc (4-3), Steaua (3-1), Oţelul Galaţi (4-0, ultima etapă 1989, meci de salvare, care pe care, gălăţenilor fiindu-le suficient un egal, și legenda povestea că le arătatu hunedorenilor bancnotele de 100 lei, de sub jambiere, în care Petcu a înscris un gol în poarta dinspre tabela de marcaj, că şi astăzi mai vibrează plasa), cu Steaua (1-3, cu Bölöni proaspătă achiziţie în Ghencea şi cu Mateuţ bâlbâindu-se la 0-0), cu Rapid (9-1)… Plus debutul lui Petcu la Națională, chiar la Hunedoara, cu Cipru, de ziua lui, 1 mai, în 1982, cu cinci hunedoreni în noua selecționată ce se lansa spre EURO 84, în Franța…
Sigur, pare o exagerare gazetărească, dar totuși o repet și o susțin cu și mai multă convingere astăzi, când fotbalul se chinuie între cenușiu și negru, afirmația că la Hunedoara s-a născut expresia colectivă, materială, generalizată a plăcerii jocului! Atunci când Corvinul era o generaţie hunedoreană aproape sută la sută: Petcu, Klein, Gabor, Mateuţ, Văetuş, Andone, Nicşa, Dubinciuc, Gălan, Rednic, Bogdan, Ioniţă- ultimii doi nu hunedoreni, dar aici afirmați și consacrați… Adăugați: Radu Nunweller VI, Dumitrache… Da, la Hunedoara juca… Barcelona României! Doamne, ce fotbaliști aveam odată!”.
Nicolae Stanciu
