Un star incontestabil al Corvinului este Dorin Mateuţ. Nu există îndoială că seria „Fotbal Centenar Corvinul” trebuie să includă obligatoriu un episod dedicat lui. A debutat în sezonul 1981 – 1982 în „echipa mare” a Corvinului, la vârsta la care era, practic, un copil. Copil muncitor şi talentat. La 16 – 17 ani să joci pentru Corvinul şi să mai şi înscrii (3 prezenţe în primul său sezon 1981 – 1982, urmate de un „salt” la 18 prezenţe în cel de-al doilea) e o adevărată performanţă. Din sezonul ’83 – ‘84, Mateuţ a devenit component de bază al Corvinului. La jumătatea sezonului ’86 – ’87 a plecat la Dinamo Bucureşti, întărind “legiunea hunedoreană” aflată în Bucureşti, sub comanda lui Mircea Lucescu.
În sezonul ‘85 – ‘86 înscria pentru Corvinul 16 goluri, două dintre ele (primele două) în meciul cu Steaua, câştigat cu 3 – 1, pe 9 martie 1986. Mateuţ era deja un jucător mare, care reuşea să atragă furia admirativă a marelui Helmuth Duckadam. La cel de-al doilea gol înscris de Mateuţ s-a auzit până în tribune remarca portarului stelist “Pe unde … ai băgat-o şi pe asta?!” (propoziţia în forma sa exactă o cunosc microbiştii cu vechime). După vreo 9 luni de la acel moment, Dorin Mateuţ a plecat la Dinamo. În 1988 era declarat cel mai bun fotbalist al sezonului, iar în 1989 reuşea să obţină “Gheata de aur”, după ce a marcat 43 de goluri în sezonul 88 – 89. Până în 1990 a fost un component de bază al echipei Naţionale. Nu sunt puţini cei care sunt convinşi că i s-a făcut o nedreptate, la Campionatul Mondial din Italia, unde a apucat să joace doar vreo 8 – 10 minute, după ce avusese o contribuţie majoră la obţinerea calificării la turneul final. După Revoluţie a plecat în Spania, la Real Zaragosa, apoi a mai jucat în Italia, la Brescia şi Reggiana. În 1995 s-a întors la Dinamo, dar ultimele sale meciuri ca profesionist le-a jucat pentru Sportul Studenţesc. Şi-a încheiat cariera de jucător în 1996.
Una dintre cele mai frumoase şi, în acelaşi timp, obiective descrieri a fost făcută, pentru Dorin Mateuţ, de maestrul Marius Mitran, co-realizator al emisiunii „Replay” de la Televiziunea Română.
„Mateuţ este un copil minune. Debutează la vreo 16 ani, la Corvinul Hunedoara, acolo unde încă era Mircea Lucescu, antrenor – jucător, în acea formidabilă generaţie a Corvinului (Metuţ, Gabor, Klein, Andone, Rednic şi aşa mai departe). După nişte ani frumoşi la Corvinul vine la Dinamo unde este adus tot de Mircea Lucescu. Mijlocaş ofensiv care avea un şut foarte bun. Şuta foarte bine cu ambele picioare, dar parcă un pic mai bine cu stângul. Mateuţ în momentul în care se angaja într-un şut la poartă, şutul era gol sau era, oricum, o paradă extraordinară a portarului. Era un tip care îşi cadra foarte bine şuturile, dar a cărui principală calitate era travaliul. Munca. Mateuţ era N’Golo Kante de la Chelsea de astăzi şi din naţionala Franţei. Acolo era Mateuţ. Şi Mateuţ dădea câte un gol formidabil dar era recuperator, era un tip care „lega” mijlocul.
Titular (al Naţionalei) în campania pentru CM din 1990. Înscrie cu Bulgaria, cu Grecia, dar la CM din Italia nu este o figură de prim-plan. Suferă şi el o nedreptate. Mateuţ, alături de Cămătaru, pune umărul serios la calificarea pentru Mondialul din 1990 (…) Mateuţ şi Cămătaru trag echipa după ei în acea campanie. Mateuţ e folosit într-un singur meci din cele 4, niciodată titular. În condiţiile în care Mateuţ fusese cu un an înainte „Gheata de aur” a Europei.
(…)
Mateuţ este jucătorul care leagă cel mai bine „mijlocul” acela teribil al lui Dinamo din ‘89, cu Lupescu – care era prea tânăr, cu Lupu care era foarte tânăr, cu Sabău care era iarăşi tânări. Acei doi ani pe care-i are în plus faţă de Lupu, acei cinci ani pe care-i are în plus faţă de Lupescu contează. El e, practic, jucătorul care aduce personalitate acelei echipe, paradoxal, lăsându-i în faţă tot pe ei, pentru că spectacolul era la Lupu, la Sabău, la Răducioiu. Golgeterul vine când şi când, dar şi el dă nişte goluri formidabile în perioada aceea la Dinamo.
E un jucător de o modestie teribilă pe teren şi e o modestie care se va vedea şi în anii următori. În ciuda staturii lui uriaşe de „Gheată de aur”, de jucător la echipa naţională, atâtea jocuri, încet – încet trece în plan secund, este undeva în umbră la Dinamo, când şi când ajută câte un antrenor principal şi aşa mai departe. După Revoluţie se transferă în Occident.
(…)
Eu cred că el pierde, prin firea asta a lui de ardelean bonom, venit la Bucureşti să-şi facă treaba. Îşi face treaba şi se-ntoarce undeva în cuminţenie. Dorin Mateuţ e un jucător care nu s-a mai repetat. N-a apărut. Dacă, de 30 – 40 de ani am avut jucători numiţi „Micul Balaci”, „Micul Hagi”, „Noul Hagi”, n-a vrut nimeni să fie „noul Mateuţ”. Pentru că era foarte greu ceea ce făcea el. Era o muncă extraordinară, box – to box, cum se spune (de la un careu la altul – n.n.). Nimeni nu şi-a propus să fie noul Mateuţ.
Mateuţ este un jucător pe care nu l-am mai avut în deceniile următoare, profilul lui, un jucător care merita mai mult, un jucător care merita să fie la CM din Italia titular, după părerea mea, dar care n-a avut „nervul” ăla al Sudului. N-a avut „nervul” pe care Balaci, Hagi, Adrian Ilie, Mutu l-au avut în anii de-atunci, de după el.
Un jucător prea cuminte, care acceptat statutul (…) Fotbaliştii ardeleni sunt mai cumpătaţi şi mai înregimentaţi în anumite reguli. Au o anumită ierarhie pe care o respectă. Jucătorii din Sud sunt mai rebeli şi, poate, câştigă uneori mai mult” (Marius Mitran – emisiunea „Replay” TVR, octombrie 2019).
