Este acum unul dintre cei mai cunoscuţi antrenori de fotbal din România. Înainte de asta a fost unul dintre cei mai cunoscuţi jucători de fotbal ai Corvinului. Apoi a devenit titular de bază la Dinamo şi component important al Naţionalei României, contribuind la calificările din 1984 – Turneul final al Campionatului European, respective 1990 – Campionatul Mondial din Italia. A jucat atât fundaş central cât şi fundaş dreapta. Când era nevoie, juca şi pe postul de mijlocaş defensiv. Pentru că îl ajutau talentul şi perseverenţa, atât în meciuri cât şi la antrenamente. Este unul dintre cei mai selecţionaţi fotbalişti ai României, ocupând poziţia a 10-a, la egalitate cu Marius Lăcătuş – 83 de apariţii (clasament în care se mai regăsesc, pe poziţiile 9 şi 8 alţi doi hunedoreni – Bogdan Lobonţ şi Michael Klein, Corvinul Hunedoara fiind singurul club din România care se poate mândri cu 3 fotbalişti în acest “top 10”). Este vorba despre “Puriul” – Mircea Rednic.
Mircea Rednic s-a născut la 9 aprilie 1962 la Hunedoara. A debutat la Corvinul pe când era adolescent. În 1983 a plecat la Dinamo. Era deja un jucător de bază al noii Naţionale a României. În 1990 s-a transferat în Turcia la Bursaspor, iar în 1991 a ajuns în Belgia, la Standard Liege. Şi-a încheiat cariera de jucător, în 1999, după două sezoane petrecute la Rapid, sub comanda aceluiaşi antrenor care l-a propulsat în categoria celor mai importanţi jucători de fotbal al ţării, Mircea Lucescu. A devenit apoi unul dintre cei mai apreciaţi antrenori români de fotbal. Deşi nu vorbeşte des despre Hunedoara, nu înseamnă că şi-a uitat copilăria. Prezentăm mai jos două fragmente dintr-un interviu acordat pentru gsp.ro, cu doi ani în urmă.
“Mama îmi făcea tot felul de dulciuri speciale, era bucătăreasă la spitalul din Hunedoara, dar tata era un tip mai rezervat, chiar închis. Nu era cu petreceri, cu neamuri, cu vizite. Nu l-am înţeles mult timp, însă pe parcursul vieţii i-am mai dat și dreptate. Am avut destule dezamăgiri după ce am pierdut mulţi bani ca urmare a unor împrumuturi către prieteni apropiaţi sau rude. Lecţii de viaţă… Voia doar să stăm noi împreună: el, mama, soră-mea și eu. De aceea, a și trebuit, efectiv, să fug la 16 ani de acasă, pentru a putea juca la naţionala de juniori, la Luceafărul București, iar când sora mea, care e mai mare cu doi ani, a plecat la liceu, la Cluj, a fost dramă totală în casă, cu plânsete lungi. Totuși, două cadouri speciale mi-au marcat copilăria, mai ales că m-au făcut „vedetă” în cartier.
(…) Tata se pricepea la toate, era bun meseriaș, lucra la atelierul de întreţinere al spitalului. Acolo mi-a făcut trotinetă specială, căreia i-a pus două roţi mari, de cauciuc, ziceai că-s Michelin! Toţi copiii voiau să se plimbe cu trotineta mea. Al doilea cadou a fost o minge specială. A fost tot o improvizaţie, de la o minge de volei, cu o cameră introdusă într-un balon de piele. Era indestructibilă! Cum celelalte mingi, de plastic, se spărgeau repede în tufele de trandafiri, pe care lumea era obligată să le planteze în faţa blocurilor, am devenit și jucător, și căpitan de echipă, și antrenor. Dacă mă supăra cineva, ameninţam că iau mingea și mă duc în casă! De voie, de nevoie, toată lumea a început să mă asculte, chiar și copiii mai mari. Schimbau și scorul când echipa mea era condusă! Mircică era șeful!”.
