Aşa cum am reamintit într-un episod anterior al seriei noastre, pe când se afla la Hunedoara, Mircea Lucescu nu era doar antrenor, jucător, mentor, pedagog şi prieten al componenţilor echipei, ci şi cronicar la ziar. Cotidianul „Drumul socialismului” în rezervase un spaţiu, intitulat „Cronica mea”, pe care Lucescu îl exploata eficient, explicând publicului şi pasionaţilor de fotbal, parte din ideile, constatările şi frământările sale fotbalistice. Redăm aici o altă cronică semnată Mircea Lucescu, salvată de jurnalistul Nicolae Stanciu.
Despre atitudinea jucătorilor
Sunt momente în viaţa unei echipe când totul poate fi pus sub semnul întrebării: pregătire şi joc, disciplină şi educaţie, promovări şi confirmări, dar, mai ales, rezultatele. Pentru că, se spune şi nu am spus-o eu, ele dau măsura exactă a muncii unui antrenor. Aşa s-a întâmplat şi cu jocul de duminică, venit în urma unei săptămâni agitate, cu jucători pe picior de plecare, cu alţii accidentaţi şi cu o formaţie, la sfârşit de săptămână, inedită. Inedită prin linia de atac, cea care ar fi trebuit să ştie să se sincronizeze în circulaţie şi combinaţii, ca şi prin linia de apărare, care trebuie să aducă echipei garanţia omogenităţii şi a cuplului. Din păcare, evenimente independente de voinţa mea m-au obligat să folosesc echipa pe care a văzut-o şi o mare parte dintre dumneavoastră. Nu că ea n-a avut valoare sau spirit de luptă, sau dorinţă de victorie, din contră, a vrut foarte mult, dovadă şi dominarea categorică la care a supus echipa băcăuană, ca şi raportul net favorabil de acţiuni de atac, şuturi la poartă şi cornere, dar i-a lipsit ceva, şi acel ceva, pe care mulţi îl bagatelizează, este tocmai claritatea, limpezimea, luciditatea în a transforma nişte atacuri în finalizări.
Jocul a fost dus, greşit, în acelaşi ritm, fără accelerări şi ruperi, previzibil de pe o parte pe alta, dând posibilitate adversarului să se regrupeze şi să se reaşeze fără încetare; jucătorii din faţă n-au ştiut, nefiind obişnuiţi, îndeosebi Gabor şi Nicşa, să desfacă, prin manevre multiple, apărarea adversă, blocând, prin prezenţa şi imobilismul lor, intrările celorlalţi.
Contribuţiile pe aripi şi centrale, exersate de mii de ori la antrenamente, pentru crearea de spaţii în atac pentru jucătorii liniilor din spate – care ne-au adus atâtea succese – , au fost uitate, acţiunile fiind mai mult individuale şi, de aici, uşor contracarabile.
Lucrurile s-au schimbat în reprinza a II-a, când băieţii, şi prin revenirea la echipa de bază, au arătat că ştiu ce şi cum trebuie să joace. Golurile au venit firesc, în urma unor acţiuni bine şi precis duse, cu învăluiri şi overlapping-uri (treceri prin spate), cu circulaţie permanentă de jucători, pe principiul rotaţiei, cu atacuri în valuri şi pase înlănţuite, cu o descătuşare fizică ce a pus sub semnul întrebării până şi jocul de la Piteşti. Au fost 20 de minute de fotbal autentic, spectaculos şi eficace. Şi, de ce să nu recunosc, şi publicul a apreciat cu promptitudine. Dar ce s-a întâmplat până la primul gol nu voi uita mult timp. Este atât de greu să stai la marginea terenului, asistând neputincios la sterilitatea propriei echipe, la imposibilitatea ei de a depăşi anumite momente. Mă întreb cu adevărat dacă merită să fac o astfel de meserie, fiindcă, din momentul începerii unui joc, nimic nu mai depinde de antrenor – poate doar o anumită înlocuire, o anumită îmbunătăţire tactică, în rest – nimic. Echipa joacă după cum a fost pregătită, după cum a fost educată, după tradiţia şi istoria clubului respectiv (atunci când acesta a reuşit să-şi facă o istorie). Tolstoi spunea că singurul lucru important într-o confruntare (război sau dispută sportivă) este, până la urmă, la valori egale, însufleţirea care-i animă pe competitori. Ea este cu adevărat decisivă. Iar aceasta trebuie, aşa cum valoarea are la bază talentul şi munca, să se bazeze pe temperament de campion, de performer. Şi oare câţi dintre noi nu-l avem?