Astăzi se împlinesc 565 de ani de la moartea lui Iancu de Hunedoara
Încheiem mini-seria dedicată memoriei lui Iancu (Ioan) de Hunedoara cu un alt fragment din cartea istoricului Camil Mureşan „Ioan de Hunedoara şi vremea sa” care relatează perioada de după victoria de la Belgrad (din 22 – 23 iulie 1456).
„Din Belgrad, scrisorile lui Ioan de Hunedoara şi ale lui Capistrano răspândiră pretutindeni ştirea marii victorii împotriva celui care cucerise Constantinopolul. Europa sărbători ca niciodată izbânda. Procesiuni avură loc la curtea imperială germană, la Veneţia şi până în îndepărtata Anglie, la Oxford. Papa Calixt al III-lea înălţa în laude „până deasupra stelelor” numele ilustrului voievod Ioan, ca unul dintre cei mai slăviţi oameni care trăiseră până atunci pe lume. Institui şi o nouă sărbătoare bisericească, spre a celebra evenimentul.
Bucuria triumfului dădu loc la zvonuri ca acelea că galerele papale (care încă nici nu porniseră din Italia) ar fi recucerit Constantinopolul. Se aştepta continuarea urmăririi sultanului ugit şi veştile unor noi victorii.
În locul lor sosi însă una neaşteptată şi întristătoare: la 11 august 1456, în tabăra lui de lângă Zemun, Ioan de Hunedoara murise. Îl răpusese molima ciumei, care cuprinsese armata.
Întreaga lume rămase adânc tulburată de moartea aceluia cu care odată se risipeau multe din nădejdile de libertate şi de pace ale popoarelor. Papa, capetele încoronate, învăţaţii timpului, cronicarii toţi îi înseamnă şi îi deplâng stingerea. Cronicarul polonDulgosz, care, în general, nu îl prezintă într-o lumină favorabilă, recunoaşte totuşi că „moartea lui a fost păgubitoare nu numai ţării Ungariei, ci întregii lumi creştine, căci nimeni nu se află printre principii şi baronii unguri care să ducă mai cu însufleţire lupta împortiva turcilor”. Însuşi învinsul său, Mohammed al II-lea a rămas impresionat de această moarte, spunând că, de la începutul veacurilor, niciodată n-a stat un asemenea om în slujba vreunei cauze.
Trupul marelui erou fu dus şi înmormântat în Catedrala catolică din Alba Iulia, unde poate fi văzutăpână astăzi frumoasa piatră de mormânt, aşezată cîţiva ani mai târziu deasupra osemintelor sale. A rămas şi după moarte în mijlocul acelei Transilvanii din care îl înălţase pe culmile măririi devotamentul popoarelor maghiar şi român, a căror luptă înfrăţită o condusese.
(…)
Victoria de la Belgrad încheie strălucita carieră politică şi militară a lui Ioan de Hunedoara. Cu bucuria triumfului în suflet, îi fusese scris să moară aşa cum trăise: ca un ostaş, în mijlocul armatei şi al poporului său. Lăsa poporului maghiar şi român, înfrăţite în marea luptăr împotriva jugului otoman, o moştenire de care acei ce l-au urmat la conducere nu s-au arătat vrednici prea îndelungă vreme: libertatea neştirbită, dragostea şi însufleţirea popoarelor de a lupta pentru ea.
După bătălia de la Belgrad, frontul luptei anti-otomane se întăreşte. Vlad Ţepeş domnea în Ţara Românească; peste un an, în Moldova, începe domnia lui Ştefan cel Mare. Şaptezeci de ani va mai rezista Ungaria puhoiului turcesc. Aceste şapte decenii sunt, în bună parte, urmarea eforturilor sale şi ale continuării politicii duse de el, sprijinite pe forţe sociale cât mai largi. Atunci când, după moartea fiului său Matei Corvin, marele rege al Ungariei, oligarhia feudală va redeveni atotputernică şi va reîncepe să oprime sălbatic propriu popor, urmările n-au întârziat să se arate: teribile răscoale interne, îndepărtarea maselor populare de la lupta de apărare a unei patrii care pentru ele nu reprezenta decât suferinţe. Slăbită astfe, Ungaria feudală şi trupele ei n-au mai găsit tăria de pe vremea lui Ioan de Hunedoara. La 1521, Belgradul, apărat odinioară de el, cade în mâinile turcilor, pentru ca după cinci ani, înfrângerea groaznică de la Mohacs să îngroape libertatea Ungariei şi să prelungească cu sute de ani dominaţia otomană asupra popoarelor de pe malurile Dunării.
Rolul şi importanţa istorică a personalităţii lui Ioan de Hunedoara nu se desprind numai din faptul direct al reuşitei sale de a opri, pentru mai bine de o jumătate de veac, expansiunea otomană. Conturirile sale se modelează mai limpezi numai atunci când privim întreaga lui activitate, scopurile pe care le-a urmărit, mijloacele de care s-a folosit spre a le înfăptui şi, mai ales, măsura în care ţelurile sale serveau cauzei dezvoltării economice, sociale, politice sau culturale a popoarelor în mijlocul cărora a trăit.
(…)
Apărarea libertăţii poporului împotriva cotropitorilor din afară, ţinerea în frâu a acelora care nu urmăreau decât să-l oprime şi să-l exploateze fără măsură, încercarea de a sprijini munca paşnică a maselor muncitoare, ideea solidarităţii popoarelor în lupta împotriva agresiunii din partea unui duşman comun, dorinţa de a dobândi o pace trainică, reprezintă acele elemente din activitatea lui Ioan de Hunedoara care rămân valabile de-a lungul veacurilor şi îşi păstrează până astăzi actualitatea.
(…)
Fără excepţionala sa personalitate militară, lupta popoarelor împotriva jugului otoman n-ar fi înregistrat, poate, succese atât de răsunătoare, într-un timp atât de scurt. Această legătură strânsă între el şi soarta poporului său îl înalţă pe treptele unei glorii simple, sobre, dar cu atât mai durabile, a cărei amintire i-o păstrează până astăzi cuvântul istoriei şi poezia legendei”.
