Medicul chirurg Farca venea de la un consult cu o pacientă și era așteptat să vadă un alt pacient, așa că discuția noastră s-a desfășurat oarecum sub presiune. Nu-ți pică bine să știi că răpești din timpul unui bolnav ca să „stai la povești” cu medicul care trebuie să îl opereze, să îl facă bine.
Iulian Farca a făcut facultatea și rezidențiatul la Timișoara, unde a și lucrat timp de un an, înainte de a se muta la Simeria. Aici a mai stat un an și ceva până când a ales Spitalul Municipal „Dr. Alexandru Simionescu” din Hunedoara, unde lucrează de aproape patru ani. Mama lui este medic, iar tatăl – inginer. Soția este și ea medic – cardiologul Raluca Farca. Are noroc cu asta: este medic și știe ce înseamnă să stai cinci ore peste program, pentru că ai de operat. Spune că s-a decis prin clasa a șaptea să se facă doctor, în ciuda faptului că părinții l-au sfătuit să aleagă altceva. Tata nu mi-a spus niciodată nimic, dar când a auzit că vreau să aleg chirurgia, mi-a zis să mă gândesc bine. Mama-mi spunea și ea că nu o să am familie cu meseria asta, că voi sta mai mult în spital decât acasă; până la urmă, am ales bine.
Îl întrebăm dacă s-au gândit vreodată să plece din țară și ne răspunde ferm: „DA! Am decis să plec din Timișoara, pentru că nu aveam ocazia să operez – și eu asta știu să fac, asta am învățat. Am avut o discuție cu soția și ea a fost cea care mi-a spus: „Hai să încercăm acasă”. Acasă la mine, pentru că ea este din Drobeta Turnu Severin, eu sunt devean. Dacă nu era ea, în mod cert eu aș fi fost în Germania, Franța, undeva departe. Dar a fost o idee foarte bună. Totul e OK și nu o să mai plec de aici”.
Cele mai frecvente operații sunt cura herniei și colecistectomia – nu doar aici, peste tot. „De când sunt în spitalul din Hunedoara, pot spune că am operat absolut tot. Ni s-a inoculat ideea că nu se face chirurgie «serioasă» decât în centrele universitare, dar să știți că nu-i chiar așa. Poți să faci ce vrei tu, ai nevoie doar de curaj. Nu pot să mă plâng de lipsa instrumentelor, pentru că inclusiv la spitalul CFR din Simeria aveam la dispoziție aparatură mai performantă chiar decât la Timișoara și nici aici, la Hunedoara, nu ducem lipsă de «scule». Sigur, ar putea să fie mai multe dotări, în special pentru laparoscopie, dar după cum s-au mișcat lucrurile de când am venit eu, sunt convins că o să fie foarte bine. Chirurgia clasică o poți face unde vrei tu, nu-ți trebuie decât bisturiu și niște pense”.
Cum reușește un cuplu de medici să se împartă între pacienți, copil mic și viață personală? Cu ajutor de la părinți, cu înțelegere și… prin obișnuință. „La Timișoara făceam între 10 și 15 gărzi pe lună. O asistentă de acolo m-a determinat să mă «călesc». Mi-a spus franc: sunt șase ani de chin, de compromisuri, dar după acești ani ești boier: poți să faci ce vrei tu și nu te oprește nimeni. Nu regret că am făcut atâtea gărzi pe lună. Am operat foarte mult, am învățat multe și mi-a prins foarte bine. Dacă nu făceam 10-15 gărzi pe lună, acum, când fac șase gărzi pe lună, mi-ar fi fost greu, dar sunt călit”.
