Fotbal Centenar Corvinul sport

FOTBAL CENTENAR CORVINUL: Mai întâi au fost juniorii (episodul 3)

⚽ Mai mult decât un nume, mai mult decât un club

Primăria municipiului Hunedoara dorește să marcheze așa cum se cuvine împlinirea a 100 de ani de la înființarea celui mai cunoscut club de fotbal din județ. Pe lângă evenimentele ce vor avea loc la începutul lunii iunie (dacă situația epidemiologică o va permite), publicăm aici câte un fragment din istoria echipei şi/sau câte un articol relevant pentru existenţa şi simbolurile Corvinului, scris cu ani în urmă. Pentru că, o știm cu toții, Corvinul Hunedoara a fost și va rămâne mai mult decât un nume, mai mult decât un club de fotbal. Astăzi, episodul 3.

Mai întâi au fost juniorii

În aproape toate cronicile lor retrospective referitoare la Corvinul Hunedoara, jurnaliștii sportivi cu vechime în domeniu, amintesc două nume: Dumitru și Mircea Pătrașcu. Tandemul tată – fiu care a pregătit o bună parte dintre juniorii Corvinului. Acest episod al seriei „Fotbal Centenar Corvinul” este povestit, pe scurt, de Mircea Pătrașcu, printre puținii oameni de fotbal, dacă nu chiar singurul din țară, pe a cărui de muncă scrie repetat și fără perioade de întrerupere „antrenor fotbal”, de-a lungul rubricilor din document care acoperă aproape o jumătate de veac de carieră.

Ajuns la 75 de ani, Mircea Pătrașcu deține o colecție impresionantă de fotografii și trofee obținute de el și tatăl său cu echipele de juniori pe care le-au pregătit. A și pierdut numărul jucătorilor care le-au trecut celor doi „prin mână”. „Habar nu am acum să spun, să tot fie vreo 1.000, poate mai mulți. Ideea este că aveam de unde alege. Pe vremea aia nu erau atâtea lucruri care să le distragă atenția copiilor și să le ocupe mult din timpul lor liber. Majoritatea copiilor care spuneau că vor să facă fotbal în mod organizat erau foarte serioși, nu se eschivau de la antrenamente. Ah, și mai e ceva important: erau foarte uniți. Noi (antrenorii – n.a.) mergeam periodic prin școli. Urmăream campionatele școlare. De acolo ne luam sportivii. Era simplu și eficient. Pe cei mai mici îi lăsam în clasele lor. Când ajungeau în clasa a V-a sau a IV -a, îi adunam pe toți într-o singură clasă, la Școala Generală nr. 7. Altfel nu aveam cum să rezolvăm problema diferențelor lor de program: dacă-i lăsam pe fiecare la școlile lor, unii aveau ore după-amiaza, alții dimineața, și nu puteam organiza cum trebuie antrenamentele”, povestește nea’ Mircea.

Povestea tandemului Dumitru – Mircea Pătrașcu începe încă din anii ’50. Aflat pe finalul carierei sale de fotbalist, Dumitru Pătrașcu pleacă de la Galați și vine la Hunedoara. „Mereu a vrut să se ocupe doar de echipele de tineret și juniori. Mai mult fără voia lui, a fost și antrenor la echipa mare, în unele perioade scurte. Asigura interimatul, după care se întorcea la juniorii lui. Pur și simplu asta i-a plăcut să facă, tatălui meu. Și asta mi-a plăcut și mie. Dacă aș avea, acum, 20 de ani, tot antrenor de fotbal pentru echipe de juniori aș dori să revin. E, parcă, mai frumos să iei niște băieți și să-i crești și din punct de vedere uman și sportiv”, spune Mircea Pătrașcu. Acesta descrie simplu și sistemul de lucru pe care îl avea cu tatăl său. „Eu, din 1968, am fost încadrat ca profesor de sport și lucrări practice la Școala Generală numărul 7 din Hunedoara. Aveam clasele mele de copii care constituiau și echipe de fotbal. Când terminau clasa a 8-a, majoritatea ajungeau în grija tatălui meu”.

Mircea Pătrașcu spune că nu i s-a părut niciodată dificil să facă față nevoilor echipelor sale de juniori, chiar dacă a prins și el din plin anii în care antrenamentele se făceau cu mingi cu șiret, aduse cum se putea de la o fabrică din Sebeș. „Copiii până-n clasa a V-a veneau la antrenament cu echipamentul lor. Nu aveam de unde să le asigurăm noi, pentru în permanență, pe atunci, FC Corvinul avea cel puțin vreo 150 – 200 de juniori și tineri legitimați. Pentru cei mai mari, făceam rost de echipament simplu: ne mulțumeam cu ce rămânea de la echipa mare și de la grupele mai mari. Copiii primeau însă dulciuri, când veneau la antrenament. Un pic mai târziu, în anii ’80 aveam și masă asigurată la fosta cantină-restaurant a Combinatului. Zilnic duceam la masă acolo 30 sau 40 de copii. Ajunseserăm la un moment dat să fim, de toți, șapte antrenori de copii și juniori la Corvinul, fiecare cu câte două grupe. Nu era ușor, dar când faci ceva cu plăcere, găsești mereu soluții”, spune longevivul antrenor.

Când vine vorba despre jucătorii pe care i-a format, Mircea Pătrașcu are o listă cu zeci și zeci de nume. Lista lui începe cu Aurel Ţicleanu (marele jucător s-a născut la Teliuc, a început fotbalul la Hunedoara dar a intrat în fotbalul mare la Universitatea Craiova în 1976) Michael Klein, Ioan Petcu, continuă cu Dorin Mateuț, Constantin Cojocaru și alți performeri din perioada „de aur” a Corvinului, iar, spre final, cuprinde numele cunoscute ale Corvinului din anii ’90 și începutul noului mileniu (printre care Bogdan Lobonț, Bogdan Apostu, Daniel Petroesc sau Raul Marincău) și se încheie cu jucători care activează acum la echipe bune, precum Andrei Artean (la FC Viitorul).

Pentru Mircea Pătrașcu și juniorii săi, anii ’90 nu au însemnat vreun declin major, cum s-a întâmplat în cazul echipei de seniori: „Încă ne ajuta mult combinatul siderurgic. Până în 2003 am tot primit sprijinul de care am avut nevoie din partea celor de la combinat. Pe de altă parte, a apărut și posibilitatea de a ieși mai des din țară, cu echipele de copii și juniori. Eu, pe ai mei, i-am dus de vreo 9 ori în Franța, de 6 ori în Grecia, de 4 ori în Ungaria, de două ori în Turcia și o dată în Austria, la turnee puternice. Chiar dacă erau mulți, și-n anii ’90, cei care nu reușeau să ajungă la echipa mare a Corvinului, aveau posibilitatea de a juca în altă parte, pentru că mai erau echipe destule, și-n județ și-n zona asta a țării”.

Despre perioada de după 2003 – 2004, Mircea Pătrașcu nu vrea să vorbească. Spune că nu are rost, pur și simplu: „Mă bucur că văd acum că se dorește a se face ceva cu echipa, cu clubul și de-asta sunt oarecum optimist”.