Fotbal Centenar Corvinul

FOTBAL CENTENAR CORVINUL: Analiza unei înfrângeri la Braşov (episodul 25)

După două episoade dedicate lui Ioan Andone, respectiv Bogdan Lobonţ, şi după un episod în care ne-am adus aminte cum era descris un meci de poveste al Corvinului de către Nicolae Stanciu, astăzi revenim cu o altă cronică, de data aceasta semnată de Mircea Lucescu în cotidianul judeţean (reamintim că Mircea Lucescu avea un „colţ” rezervat în ziarul judeţean pentru analize, explicaţii şi opinii). Cronica a fost salvată de la dispariţie de acelaşi Nicolae Stanciu, căruia îi mulţumim din nou.

Sunt lucruri în viaţă pe care nu le poţi dobândi, oricâte eforturi ai face, decât cu trecerea timpului. Unul dintre acestea este experienţa. E tocmai ceea ce a lipsit unora dintre noi la Braşov. Intrasem deja în minutul de prelungire. Se profila un 0 – 0, dar fără dubii, cu toate încercările tuşierului Rădulescu de a frânge echilibrul jocului. Secundele se scurgeau, atacurile gazdelor eşuau, dar în acelaşi timp începuse să se instaleze periculos şi în jucătorii noştri un sentiment de siguranţă, de deconcentrare. Aşa se face că, la o minge respinsă dincolo de centrul terenului, Pescaru a preluat nestingherit, Petcu a ezitat să atace prin presing, Dubinciuc a ieşit (greşit) la joc, iar Andone a întârziat o fracţiune de secundă, ezintând între a ieşi şi a-şi marca adversarul direct – Paraschivescu. De-ajuns pentru experienţa lui Pescaru să trimită un balon lung spre careul de 16 metri, acolo unde Paraschivescu a intuit situaţia, rămânând, după părerea noastră, într-o flagrantă poziţie de ofsaid. Acesta a preluat nestingherit, Gabriel a rămas fixat pe linia porţii şi vârful de atac al gazdelor – în luptă cu Andone – care şi-a dat seama mai târziu de greşeala făcută, revenind, a împins mingea în plasă cu tibia: 1 – 0. Sigur, golul putea fi anulat dacă tuşierul Rădulescu, uluit şi el de ocazia care i se oferea, ar fi ridicat steagul, dar în spatele lui se afla antrenorul secund al echipei gazdă – Alecu (care în ultimele 15 minute a dirijat deciziile ezitantului tuşier de pe o parte opusă locului stabilit prin decizia federală a antrenorilor şi conducătorilor de club), care, la protestele noastre, a început să-l împingă pe tuşier spre centrul terenului.

Dar să revin la experinţă. Este al doilea meci pe care-l pierdem în finalurile de repriză – la Dinamo, în minutul 44, şi acum – , ceea ce denotă din partea băieţilor lipsă de concentrare. În orice caz, ar trebui să înveţe – şi nu numai ei – un lucru: în final de joc n-au voie să creeze poziţia de ofsaid, şi ceea ce un arbitru rău intenţionat, sau din greşeală, ezită să facă pe parcursul a 60 – 70 de minute, sperând că, totuşi, echipa gazdă va marca dintr-o fază mai clară, în ultimele minute decide – vezi campionatul nostru – , iar situaţiile dubioase avantajează întotdeauna gazdele.

Şi chiar în condiţiile acestea, Andone ar fi avut 3 soluţii:

1. Să iasă mai repede la joc, la solicitarea liberoului
2. Să pună mâna pe minge – se afla la 25 de minute de poartă -, nu să încerce să dea cu capul
3. Să facă fault tehnic (prinderea adversarului de tricou).

El a ales-o pe a patra, încercând, greşit, recuperarea mingii. În orice caz, un lucru pozitiv în jocul echipei îl reprezintă marea putere de luptă arătată pe întreg parcursul jocului, dar, spun eu, în detrimentul lucidităţii tactice, care ar fi putut, totuşi, să ne aducă succes.

Dacă faza de apărare s-a jucat bine, cu toată echipa, adversarii neavând decât două soluţii mai lucrate, faza de atac nu a fost bine susţinută, greşelile de construcţie ale apărătorilor centrali, ca şi îngheţarea pe poziţii defensive a fundaşilor de margine au privat echipa de un randament ofensiv mai apropiat de intenţiile noastre. La aceasta a contribuit şi ieşirea din joc a lui Klein, aflat într-unul din cele mai bune jocuri ale lui.

Am greşit şi eu la o fază uşoară, în prima repriză. A greşit şi Gabor în cele 4-5 situaţii clare, din finalul de partidă, de unu contra unu – preferând o acţiune individuală în locul unei pase la Dumitrache, ca şi aportul sub cota obişnuită a mijlocaşilor noştri de atac: Petcu şi Rednic.

Dar campionatul se joacă mai departe. Important este ca fiecare să înveţe ceva din greşeli. Mă gândesc cum eram eu la vârsta lui Rednic şi a lui Gabor. Nimic. Şi totuşi, acumulările au venit cu timpul, iar saltul calitativ, dintr-o dată: România – Elveţia 4-2, în anul 1966, pe când jucam în Divizia B. Pe când şi băieţii noştri în echipa naţională?”

(Sursa: Nicolae Stanciu – „Klein, căpitanu lui Lucescu (cronici sentimentale)” – 2014)