Îl vedem destul de des la televizor. Nu se ascunde de presă. Nici nu îşi doreşte neapărat să apară „pe sticlă”. Este deschis, sincer, politicos şi corect. Acestea sunt motivele pentru care toţi reporterii îl caută pe Ioan Andone. Iar bunul său simţ, uneori parcă peste măsură pentru vremurile noastre, îl face pe Ando să nu refuze niciun dialog. Aşa cum nu a refuzat nici invitaţia realizatorilor emisiunii „Replay” de la TVR, Marian Olăianos şi Marius Mitran, cu vreo doi ani în urmă, pentru a-şi spune povestea, atât cât se poate spune din ea într-o oră şi câteva minute de emisie. Episodul de astăzi îi este dedicat celui care poate fi numit, dacă ne permiteţi exprimarea, „cel mai hunedorean” dintre hunedorenii plecaţi în anii ’80 de la Corvinul Hunedoara.
Redăm mai jos câteva fragmente din declaraţiile lui Ioan Andonie (pentru că, dintr-o greşeală administrativă, tatălui său i s-a adăugat un „i” în buletin), făcute la emisiunea amintită.
Despre începuturi:
„M-am născut pe 15 martie 1960 la Şpălnaca, în judeţul Alba. La un an de zile am fost adus la Hunedoara. Mă confund cu Hunedoara. Am stat 23 de ani la Hunedoara, pentru că tata a plecat de la ţară şi s-a angajat la combinatul siderurgic. Locurile natale le-am vizitat în vacanţe.
Am început destul de târziu fotbalul. Abia la 14 ani. Îmi plăcea baschetul. Eram la echipa de juniori a Institutului de Subingineri (actuala Facultate de Inginerie Hunedoara –n.n.).
Între 10 şi 14 ani am făcut baschet. Dar jucam şi fotbal în fiecare zi, eram în echipa şcolii, în echipa oraşului, căci se făceau competiţii şcolare. Pasionat de baschet am fost foarte tare, un profesor, domnul Caron Gall, el a reuşit să mă schimbe „Hai, nu vii la o selecţie la şcoala sportivă?”, mi-a spus. Era profesor de sport la liceul meu. M-am dus la fotbal şi datorită lui am schimbat disciplina…
Am ajuns la Şcoala Sportivă. După doi ani m-a luat nea’ Mitică Pătraşcu, el ne-a adunat pe toţi, până să ajungem pe mâna lui nea’ Mircea Lucescu la seniori. După doi ani la Şcoala Sportivă m-a întrebat nea’ Mitică Pătraşcu dacă nu vreau să vin la Corvinul. Am debutat la un meci cu Sportul Studenţesc, la Bucureşti. Am intrat în locul lui nea’ Radu Nunweiller (ce jucător!)”.
Despre juniorat:
„Eram înebuniţi după fotbal… ne mai dădea câte-un trening, câte-o geantă, nu pot să uit aşa ceva.
Ne-am nimerit o generaţie foarte bună atunci la Hunedoara. Plus că am avut şansa de a lucra cu nea’ Mitică Pătraşcu şi dup-aia cu nea’ Mircea. Nea’ Mircea cu noi a început să-şi facă mâna. Grupul a fost legat şi-n afară de fotbal. Ne făceam vacanţele împreună. Iarna eram la Felix, toţi.Apoi a venit convocarea la lotul naţional de juniori”.
(Andone a făcut parte, alături de Rednic şi Gabor, din echipa care s-a clasat pe locul 3 la CM din Australia, în 1981, cea mai mare performanţă a fotbalului românesc – n.n.)”.
Momentul debutului la Naţională (55 de meciuri şi 2 goluri pentru reprezentativă):
„Era un meci România – Elveţia, am intrat în locul lui Ţicleanu (…). Eram deja un grup am venit la echipă. În afară de Mişa, pe care îl debutase Ştefan Covaci, pe toţi ne-a debutat nea’ Mircea. Ne-am tras unul pe celălalt. Am stat aproape 10 ani la echipa naţională. În primul meci m-a pus la mijloc pentru că Ţicleanu nu mai putea să alerge”.
Din atacant, fundaş central
Eu, la juniori eram atacant, cu Klein pe stânga şi Gabor pe dreapta, până să ajungem la seniori. La miuţe mă mai puneam fundaş, îi aveam adversari pe Klein şi pe Gabor, le dădeam peste picioare şi nea’ Mircea a venit şi-a zis „Ando, de ce nu vrei să joci fundaş? Atacanţi ca tine sunt foarte mulţi în Divizia A. Fundaşi ca tine să ştii că… ai şanse mari de Naţională”. Am crezut că mă minte, că vrea să mă scoată cumva crezând că are vreun interes cu mine. Şi ce crezi? Mă bagă (la Corvinul, în 1980 – n.red.) fundaş central, cu UTA, cu Coraş pe vremea-n care Duckadam era în poartă la UTA. 1 – 1 am făcut”.
Unul dintre meciurile de neuitat:
“România – Suedia, 2-0, în campania pentru calificarea la Euro 1984. Eu am dat primul gol. Mişa l-a dat pe-al doilea (…). Nea’ Mircea şi a asumat un risc foarte mare cu noi (tinerii aduşi de la Corvinul la naţională – n.n.). Dacă n-ar fi ieşit bine toată lumea i-ar fi spus „Vii cu băieţii tăi, care abia au venit din (divizia) B…”. Eram tineri dar lumea avea încredere în proiectul ăsta (cel al noii Naţionale clădite de Mircea Lucescu la începutul anilor ’80 – n.n.). Riscul a fost al lui nea’ Mircea. Acum am înţeles ce risc mare şi-a luat”.
Ioan Andone a plecat de la Corvinul la Dinamo în vara lui 1983, după ce a jucat 105 partide şi a înscris 15 goluri pentru echipa alb-albastră. Cu Dinamo a câştigat două titluri şi a ajuns de două ori în semifinalele competiţiilor europene inter-cluburi: Cupa Campionilor Europeni, în 1984 şi Cupa Cupelor, în 1990.
Despre cei mai dificili adversari:
„Cămătaru , când juca la Craiova… Piţurcă, plus, la începuturile mele, era Radu II. Era mai mic şi de viteză. Nu-mi plăceau ăştia… până mă-ntorceam eu … . Apoi din străinătate Corneliusson (Suedia), Cannigia (Argentina), Milla (Camerun). Păi n-am comis-o cu Milla în ’90?! Da am comis-o pentru că e o regulă clară: n-ai voie să laşi mingea să cadă. De fault a fost fault…. Dar în zona aia n-ai voie să laşi mingea să cadă. Fiind Campionat Mondial m-am gândit „stai că o-ntorc că ăsta se duce şi face pressing”. Dar când a plecat spre pressing a pus mâna pe mine, eu eram în aer, n-am mai avut stabilitate. Când am căzut, am căzut în genunchi. Eu am vrut să joc lateral cu capul. Era arbitrul şi departe de fază. Doar asistentul putea să dea fault”.
După Campionatul Mondial pleacă în străinătate, la Elche, apoi la Heerenveen. Îşi încheie cariera de jucător în 1994, când devine antrenor. Se numără printre puţinii antrenori din România care au reuşit „eventul”: în 2004, cu Dinamo, apoi în 2008, cu CFR Cluj.
Despre cei mai dragi coechipieri:
„Mişa Klein. A fost prietenul meu, Dumnezeu să-l odihnească. Am copilărit împreună. Mamele noastre au fost şi ele foarte bune prietene. Lucrau împreună, mama lui Mişa era bucătăreasă la o creşă de copii şi mama mea era femeie de serviciu. Am avut şi am foarte mulţi prieteni. Cu Cămătaru am rămas prieten (şi după perioada de la Dinamo – n.n.) am şi jucat dup-aia împreună la Heerenveen, doi ani. Eu îmi păstrez relaţiile mai ales cu cei de la Hunedoara. La Hunedoara mă duc foarte des. Când mă duc imediat facem o întâlnire cu Gabor, cu Petcu cu Nicşa, cu Văetuş, cu Colesniuc, cu Mitică Gălan, cu toată lumea”.
Despre cel mai mare regret al carierei:
„Că n-a venit Revoluţia mai devreme. Să mă prindă şi pe mine la 25 de ani, să pot să mă duc şi eu la o echipă mare. Am apucat să joc fotbal divizia B în Spania, dup-aia divizia B în Olanda şi dup-aia prima divizie în Olanda, cu Cămătaru, c-am promovat. N-am apucat să joc la o echipă mare în vest. Că mi-aş fi dorit.
Mă uitam apoi la Gică Popescu – cum juca la Totenham, Barcelona şi mai era şi căpitan de echipă…
Sunt mulţumit cu ce-am făcut. Cred că am realizat mult, faţă de unde eram… un jucător normal la Hunedoara. Eu n-am fost un mare talent. A fost muncă la mine, muncă şi minte, că de-aia am şi continuat în fotbal”.
Puteţi urmări integral emisiunea pe YouTube:
