A venit şi momentul în care seria 1Fotbal Centenar Corvinul” trebuie să-i aloce spaţiu celui mai iubit dintre corvinişti: Michael Klein. Am fi început cu el, dar publicarea articolelor noastre a demarat la scurt timp după începutul lunii februarie, perioadă de doliu pentru cei care au apucat să îl cunoască pe Mişa. Am preferat să ne concentrăm pe manifestările comemorative (puţine, cum s-au putut ele organiza anul acesta, din cauza pandemiei) şi să amânăm momentul. Pentru că am dorit să ne amintim de Mişa şi altfel. Şi nu doar la început de februarie. Acest episod din poveste are două părţi. Prima cuprinde declaraţiile făcute în 2018, când s-au împlinit 25 de ani de la momentul în care ne-a părăsit, de o parte dintre oamenii de fotbal care au lucrat cu el şi câţiva dintre foştii lui colegi (declaraţii preluate de pe site-ul fanatik.ro). Cea de-a doua parte va fi publicată săptămâna viitoare şi este constituită dintr-o altă „cronică sentimentală” semnată de Nicolae Stanciu.
Mircea Lucescu: „Mişa juca în atac la juniori, abia cu mine a trecut la mijloc şi apoi în defensivă pentru constanţa, agresivitatea şi inteligenţa sa în joc. A fost unul dintre jucătorii mei preferaţi, de aceea l-am şi adus la Dinamo, În plus, cînd am devenit antrenor-jucător la Corvinul, a fost primul jucător pe care l-am adus. Era împrumutat la Brad. Chiar dacă Mişa era un jucător doar de picior stâng, era foarte tehnic. Era tenace şi avea o rezistenţă fizică extraordinară. Şi ca om era un caracter aparte. Se dăruia în totalitate atât în teren, cât şi în afara lui, când cineva îi cerea ajutorul. L-aş pune în orice echipă a mea. Nu am mai avut de atunci un fundaş stânga ca el. Era la un nivel extraordinar. Tactic, era un fotbalist impresionant, iar şutul său era devastator. În atac ajungea de fiecare dată la momentul oportun. De exemplu, meciul României la Bratislvava din ’83. Dacă pierdeam, nu ne calificam la Euro ’84. Am făcut 1-1 cu golul lui Geolgău, dar care a venit în urma unei centrări a lui Klein. Acea minge lobată spre colţul lung reprezenta unul din punctele lui forte. L-am vizitat pe Mişa în Germania prin ’91, voiam să-l iau cu mine la Brescia. Nu s-a putut, iar apoi a venit momentul tragic. Păcat, era un om de mare caracter”.
Ioan Andone: „Mişa era cel mai bun prieten al meu. Colegul meu de cameră şi la Dinamo, şi la Corvinul, şi la echipa naţională. Nu ştiu dacă-şi poate închipui cineva cât eram de apropiaţi, extrem de apropiaţi. Mergeam peste tot împreună, împărţeam totul. Eram ca doi fraţi. Cea mai frumoasă amintire pe care o am cu el e legată de finalul partidei cu Danemarca (n.a. – 3-1 în Ghencea), din 1989, când ne-am calificat la Mondiale. Era extrem de fericit… Am sărbătorit până dimineaţa calificarea. A fost unul din lucrurile pe care şi le-a dorit enorm, să ajungă la un Mondial. Am primit pentru calificare banii pe care i-am fi câştigat jucând doi ani în campionat. Şi după 25 de ani mi-e greu să vorbesc despre Mişa la trecut. Sunt momente grele… şi vor fi aşa mereu… Era un om imens. Cand spui Corvinul spui Mişa Klein, e clar”.
Romulus Gabor: „Nu îl simţim fizic lângă noi, dar e foarte greu să îl uităm. Tot timpul am impresia că nu e mort, ci e plecat undeva şi îl aştept să se întoarcă. De undeva, de sus, cred că vede unde a ajuns fotbalul din Hunedoara şi e foarte dezamăgit. Dădea totul pentru echipă, pentru spectatori, era un exemplu pentru ceilalţi jucători. Mai ales când jocul nu prea mergea, el era cel care ne băga în priză, asta l-a şi impus ca şi căpitan. Nu prea sunt jucători care să facă ambele faze cum le făcea el. Ara banda stângă ca nimeni altul”.
Dănuţ Lupu: „Mi-l amintesc bine, cum să-l uit?! Mai ales că eu jucam mijlocaş stânga şi el era fundaş stânga. Nu cred că poate fi comparat cu nimeni din ziua de azi. A fost cel mai bun fundaş stânga pe care l-a avut România. Greu treceai de el, era un fotbalist complet. Şi la meciuri şi la antrenamente se dăruia total şi ne influenţa şi pe noi, avea o mentalitate de învingător. Când jucam cu Steaua, Lăcătuş fugea de el, nu mai juca extremă dreaptă, trecea pe partea cealaltă, ca să nu fie pe partea lui. Dădea de furcă oricărui adversar. Se enerva foarte rar, era un tip foarte calculat şi de aceea cred că ar fi fost un antrenor foarte bun”.
Dorin Mateuţ: „A fost un adevărat idol pentru multă lume, un om foarte puternic, un sufletist mare, un om care îţi sărea mereu în ajutor. Dacă ar vedea acum că fotbalul din Hunedoara a căzut atât de mult, ar fi foarte dezamăgit, pentru că a iubit mult Corvinul. A avut o forţă extraordinară, viteză, era bătăios şi avea un stâng fantastic, centra fenomenal. Ţin minte că în meciul cu Elveţia, din preliminariile Euro ’92, el şi-a rupt piciorul în primele minute. Până la urmă, eu am dat gol şi am câştigat cu 1-0. Dar nu ne-am bucurat prea mult. Eram îngrijoraţi pentru el. Din păcate, acela a fost şi ultimul lui meci la naţională…”.
Ion Nunweiller: „L-am antrenat o perioadă scurtă, dar ce a făcut el pentru fotbalul românesc este de lăudat. A fost unul dintre cei mai buni, avea o tehnică bună, o viziune a jocului ieşită din comun şi reuşea de unul singur să mobilizeze echipa. Alţii mai trăgeau chiulul, dar el era un adevărat profesionist. Şi era şi un familist convins. Aşa cum a fost Gheorghe Hagi pentru România, aşa a fost şi Michael Klein pentru Hunedoara. Toţi copiii vroiau să ajungă ca el, toţi îl adulau. Dacă trăia, poate că se întorcea la Hunedoara, dar până la urmă cred că ar fi ajuns antrenor în campionatul Germaniei”.
Gelu Simoc: „Au trecut 25 de ani, dar parcă ieri l-au adus nemţii în sicriu la Hunedoara… L-am cunoscut de când era copil. Se trăgea dintr-o familie modestă, tatăl lui lucra la combinat, iar mama era bucătăreasă la o creşă. Era foarte ambiţios, nevoia l-a învaţat să răzbată. Nu a fost mingicar, ca Gabor sau ca Nicşa, dar a muncit foarte mult. Ştia să deposedeze, să centreze şi să şuteze la poartă. Dintre jucătorii de azi, poate fi comparat cu Iniesta, e şi el la fel de muncitor. Ştiu că Mişa nu a vrut să plece la Dinamo, dar până la urmă l-a convins Lucescu, spunându-i că nu mai are loc la naţională dacă nu pleacă din Hunedoara”.
Nicolae Stanciu (preluare din cartea sa „Klein, căpitanul lui Lucescu”): Dacă marele nostru cărturar Nicolae Iorga a spus: „Poţi face din moartea ta un arc de triumf către nemurire”, atunci este absolut adevărat că, în zguduitoarea sa trecere în necunoscuta lume căreia i se spune „a celor drepţi”, marele fotbalist Michael Klein şi-a binemeritat propriul arc de triumf. Învins de o moarte crudă şi nedreaptă, insinuată în preajma lui exact atunci când nimeni şi nimic nu o prevestea, Mişa Klein, dragul nostru neamţ cu inimă de român, a triumfat în nemurire printr-o viaţă de excepţie.
Dintre cei mulţi şi foarte mulţi care l-au cunoscut şi iubit, unii au emis multe judecăţi de valoare, încercând să contureze în doar câteva cuvinte această viaţă excepţională – ieşită din comun chiar şi prin brusca ei întrerupere. Dintre aceştia, profesorul Ion V. Ionescu a rostit o frază care mi se pare cea mai cuprinzătoare. Dar, să reţinem, a făcut-o cu vreo şase ani înaintea despărţirii de fostul său elev. Spunea antrenorul Ionescu: „Este o forţă a naturii, un om în afara parametrilor convenţionali”.
Trăiesc, poate şi alţii, mulţi, alături de mine, durerea că acea forţă a naturii a murit tot în afara parametrilor convenţionali. Aşa cum a trăit fotbalul şi viaţa. A fost o altă flacără hunedoreană care a ars cu febrilitate şi s-a ridicat în aerul tare al înălţimilor…
Dar rămâne o flacără veşnic vie, Mişa Klein imprimând pe blazonul oraşului şi al clubului efigia unei personalităţi unice.